Doamna mea frumoasă, ce departe eşti...
mă visez cu tine, îţi ghicesc în ceşti,
îţi ghicesc în stele verzi ca ochii mei
când coboară luna dezbrăcată-n tei!
Doamna mea subţire, ce departe sunt...
port încet stigmatul omului mărunt...
şi în carul mare car un car mai mic,
plin cu lemne calde, să nu-ţi fie frig!
Doamna mea plecată după Au şi Ag,
mi se cremeneşte mâna pe briceag
tocmai când se pare c-am să pot lua
viaţa unei păsări-liră...lira mea
a trăit, sărmana, şi-a cântat pe jos,
pentru zmeul (s)acru, pentru făt-frumos...
zice fără milă, zice când ascult:
am cântat zadarnic, am trăit prea mult...
ai să vii acasă? oare ai să vii
să deschizi lumina ochilor pustii?
ai să ştergi oglinda, visul muribund
din singurătatea omului mărunt?
Doamna mea frumoasă, ai să te dezbraci?
doamna mea subţire, cred că ai să taci!
doamna mea plecată, vino mai curând,
să nu cremenească lira mea plângând!
