Stă şi aşteaptă-n „la” minor,/ e gata pentru panahidă...
câţiva gropari se plictisesc,/ fumează, râgâie şi-njură
pentru că n-au timp de pierdut,/ vor să termine şi să-nchidă,
să plece-n crucea mamei lor,/ la un pahar cu băutură,
că sunt, şi ei, oameni, ca noi,/ bătuţi de timpuri şi de vremuri...
n-ai cum să nu-(i) observi, n-ai cum/ să nu începi să te cutremuri!
Nu-mi vine nici măcar să cred/ că stă culcată-n patru scânduri,
că e chiar ea-ntr-un trist balans/ printre confuz şi pericopă...
că vine-aşa, ca din neant,/ o fornăială printre rânduri,
într-o lentoare fără rost/ şi din sincopă în sincopă,
să se priceapă că n-a fost/ nici credincioasă şi nici sfântă,
că nimenea, în veac de veac/ şi neam de neam,/ n-o mai cuvântă!
Veniţi şi voi, habotnici goi/ şi cuvioşi prin silnicie,
şi ridicaţi spre cer, grăbiţi,/ această mică panaghie...
şi-n semn c-aţi fost martori când ea/ va spus pe suflet sărbătoare,
sorbiţi din paos... şi plecaţi/ de lângă trista mea Candoare!
