N-am ce să-(ţi) mai fac
de când am învăţat că porţi cea mai neagră rochie de catifea
şi mergi singură la toate naşterile şi mormântările,
venerabilă doamnă a lui şi a ei şi a mea!
N-am ce să-(ţi) mai spun
de când te-am văzut cum stai şi aştepţi la fiecare poartă,
şi nu strigi, şi nu plângi, şi eşti sigură de biruinţă,
şi toţi te consideră veritabilă artă pentru artă!
N-am ce să-(ţi) mai dau
de pomană şi cu ce să te ademenesc mai încolo/încoace
de când am aflat că nu există nici o distanţă
între cel rugat şi cel care trebuie să (i) se roage!
N-am ce să-(ţi) mai cer
de când nu ţi se aduce şi nu ţi se duce nici un buh...
şi n-am ce să-(ţi) reproşez
în numele tatălui, în numele fiului, în numele sfântului duh!
