Sătul de atâtea străinătăţuri şi flămând după o felie de vorbă românească, îmi împachetez familia şi trei săptămâni de concediu şi plec spre ţară, din Toronto în Bucureşti, zbor direct şi, pentru prima dată în douăzeci de ani, fără escale. Air Canada - şi nu Tarom!- ne face în sfârşit o surpriză frumoasă şi ne întinde un covor roşu, înnodat la cele două capete, pe de o parte, pudic, cu frunza de arţar, iar pe de altă parte, curajos, cu ia românească. Senzaţia de "ceva special" mă urmăreşte de la început şi până la aterizare. Trecerea – bruscă - de la pământ canadian la cel românesc face planeta mai mică. La viteza pe care o are, lumina străbate cele 4.800 de mile ce separă Bucureştiul de Toronto în circa douăzeci şi şase de miimi de secundă. Cam tot atât îi trebuie şi minţii mele să-şi imagineze deja aterizarea! În ciuda senzaţionalului şi dincolo de aportul sentimental, Otopeniul, sufocat de lipsa aerului condiţionat, dar cu aerul lui prăfuit de gară mai mare, ne aduce –literalmente- cu picioarele pe pământ.
După o scurtă escală în Iaşi, planul este să vizităm câteva ţări din arealul estic al Europei şi să încheiem - cum altfel!? - cu Dunărea la Cazane.
...
România de azi nu îmi face bine. O vreau, dar mă îmbolnăveşte. O simt ciuntită şi urâţită şi încălecată de balauri cu şapte capete, care scuipă flăcări de gunoaie, fie în jos pe apele Bistriţei, fie pe luciul Bicazului sau prin coamele dezgolite de plete ale munţilor. Îi simt oamenii muşcaţi de strigoi şi transformaţi ei înşişi în vampiri goliţi de logică şi sentimente, mânaţi însă înainte de o dorinţă nestăpânită de a mulţumi doar stomacul.
Nu am să îţi povestesc de România de azi. Nu am să îţi scriu cum va fi anul acesta la Cazane. Vei citi, însă, mai jos, poveşti despre România mea de odinioară. Despre cum visam, copil fiind, să colorez harta lumii cu roşu, galben şi albastru.
Despre România cum ar fi putut să fie.
...
Trenul opreşte scârţâind zgomotos din toate încheieturile în gara Orşova - o gară mica, dar cu un "nu ştiu ce" aparte-, după ce a străbătut o parte din Câmpia Română şi mai toată Oltenia, venind de la Bucureşti, Craiova şi apoi Drobeta Turnu-Severin.
Dacă nu cobori la Orşova, trenul te duce în sus la Herculane şi de acolo hăt, departe, până la Timişoara. Undeva pe drum, aproape de Herculane, este Domaşnea, satul copilăriei mele târzii, locul mirific unde am făcut cunoştinţă cu metafizica, cu câinele Novac şi cu generalul Grecescu, dar asta este o altă poveste.
De data asta deci cobori la Orşova şi de acolo e un drum cu barca – preferabil - sau cu maşina de-a lungul Dunării de vreo jumate' de oră până la Cazane.
Nu pot să exprim în cuvinte ce simţi. Nu ştiu cum. La Cazane vezi Dunărea dezbrăcată, e la ea în budoar, o ştii de la Galaţi - dar nu aşa goală!-, cunoştinţă veche, dar şi respectată în acelaşi timp.
Aici, la Cazane, îţi cresc rădăcini din picioare şi crengi din mâini, crengile urcă până sus la cer, te întinzi şi te alinţi în faţa soarelui şi te întreţii amical cu Dunărea:" Ce faci, măi Dunăre, ce e cu tine pe aici? Te ştiam ocupată cu barjele şi cu porturile tale, cu bac-ul şi cu faleza, şi cu şantierul naval. Te ştiam harnică şi muncitoare, nu te ştiam, însă, aşa cochetă şi frumoasă!". Dunărea tace misterioasă, dar apele ei vorbesc ca şi ochii iubitei, iar poveştile lor îţi ridică muguri pe crengile şi aşa încărcate de frunze.
Te simţi nemuritor la Cazane, un glonţ gri-verde-albastru care străbate viaţa de o sută de ori înainte şi înapoi, şi de fiecare dată e mai frumos decât ultima dată.
De-abia poţi pleca de acolo. Îţi strângi rădăcinile şi pleci, târâind după tine crengile alea de mâini, care încet-încet se rup, iar când ajungi înapoi la Orşova sunt doar reci şi transpirate.
Îţi iei rucsacul din gară şi, cu ultimul personal, pleci spre Herculane şi apoi Domaşnea. Ai două ore în faţă să împachetezi Dunărea frumos în cearceafuri noi, imaculate, şi să îţi faci culcuş pentru încă un an. Deşi ai coşuri pe faţă şi vocea schimbătoare, deşi ai mersul împiedicat şi nehotărât al pubertăţii, îţi râd totuşi, învingător, ochii şi gura:
"M-am culcat cu Dunărea la Cazane, băi!"
