"Activităţile LGBT au fost dezincriminate în Canada ca rezultat al modificării legii prin nota C-150, introdusă în 1967 şi aprobată în 1969 de cel care atunci era ministrul Justiţiei şi Avocatul general al Canadei, Pierre Trudeau, care avea să devină, mai târziu, al 15-lea prim-ministru al Canadei" (Wikipedia).
"În baza unui sondaj realizat în octombrie 2002 pe tot teritoriul Canadei, 53 la sută dintre canadieni sprijină căsătoriile între personale de acelaşi sex, în timp ce 41 la sută se opun. Şase la sută nu au avut nici o opinie" (Wikipedia).
"Pe 20 iulie 2005, Canada devine prima ţară din afara Europei şi a patra din lume care legalizează pe întreg teritoriul naţional căsătoriile între persoane de acelaşi sex prin punerea în vigoare a Actului de Căsătorie Civilă. Adopţia copiilor în cadrul unei căsătorii între persoane de acelaşi sex este de asemenea legală în toate provinciile şi teritoriile canadiene, sub protecţia unei întregi palete de legi" (Wikipedia).
"Conform datelor statistice culese de Census Canada în 2016, aici trăiesc 72.880 de cupluri de acelaşi sex" ( Wikipedia).
“Românii canadieni sunt cetăţeni canadieni de origine românească sau născuţi în România care trăiesc în Canada. Conform cu datele statistice culese de Census Canada în 2006, în Canada trăiesc aproximativ 200.000 de români canadieni. Anumite surse estimează că astăzi acest număr este de circa 400.000” (Wikipedia).
“La referendumul din 6-7 octombrie 2018 pentru revizuirea Constituţiei, în Canada, în cele patru secţii de votare organizate în Ottawa, Montreal, Toronto şi Vancouver au participat la vot 1.067 de persoane” – comunicat al Biroul Electoral Central.
Câteva opinii despre faptele de mai sus, după cum urmează
Trăiesc în Canada de douăzeci de ani, bine integrat, cred eu, atât în societatea canadiană, cât şi în comunitatea românească. Am participat la dezbateri aprinse, mai ales în cadrul grupurilor de socializare româneşti, despre homosexuali. Păreri pro, bine argumentate, dar şi păreri contra, la fel de bine susţinute cu argumente.
Multe discuţii s-au terminat neterminate, în aşteptarea următoarelor discuţii ce stau să vină. Altele s-au terminat brusc, ca să salvam ce a mai rămas din petrecere sau din relaţie. Niciodată, însă, nu i-a trecut prin minte vreunuia dintre noi să îngrădească drepturile celorlalţi, să trateze diferit diverse grupuri doar pentru că au o orientare sexuală diferită. Banală până la plictiseală, societatea canadiană caută într-o persoană valoarea, dincolo de drepturile civile, garantate - fără niciun fel de reţinere - pentru toata lumea. La un zugrav, spre exemplu, se caută şi apreciază cât de bine şi repede vopseşte. La un doctor - cât de bine operează, iar la un învăţător - cât de bine îşi ţine orele. Bârfa despre dormitoare şi ce se întâmplă acolo umple în cel mai bun caz tabloidele şi revistele de scandal, însă nu şi sufletele oamenilor sau cabinele de vot. Asta s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani în urmă, când tânăra democraţie canadiana şi-a exprimat opinia, curajos şi vizionar, odată pentru totdeauna.
Mai mult, deşi foarte puternice, diversele religii şi biserici prezente în viaţa canadiană de zi cu zi nu au atacat niciodată frontal acest subiect, fiind elastice, flexibile şi moderne, oricând gata să susţină şi să întărească o societate dinamică şi în plină dezvoltare.
Din păcate, şi încercând să păstrez ochiul critic, dar echidistant de dincolo de Ocean, nu am văzut acelaşi lucru până de curând şi în România.
Din fericire, însă, începând de duminică, încep să vad undeva, la capătul tunelului şi la graniţele ţării, lumina care poate revoluţiona România şi care poate face ţara modernă şi dinamică şi gata de a se scutura, odată pentru totdeauna, de trecut.
De ce cred eu, deci, că boicotul românesc a reuşit, deşi mulţi pioni politici, reprezentându-i atât pe cei care au deschis jocul, dar şi pe cei care au piesele negre, îşi dau la unison părerea desconsiderând boicotul.
La toate participările la vot din România ultimilor douăzeci de ani - cel puţin - s-au creionat distinct două comunităţi:
- Prima este comunitatea conservatorilor, aşa numiţii votanţi de stânga (deşi doctrina de mult nu mai face parte din ecuaţie), practic comunitatea primarilor, un sistem piramidal prin care false partide politice au deţinut puterea în România - această comunitate a fost în permanenţă în jurul a 35-40 la sută din electorat;
- A doua este comunitatea dezinteresaţilor, un grup chiar mai numeros, dar mult mai puţin potent, un grup autocenzurat, oameni care, din diverse motive (apatie socială, resemnare, lipsa expunerii la informaţie), pur şi simplu nu îşi exercită dreptul de vot - această comunitate a fost aproape în permanenţă în jurul a 40-50 la sută din electorat;
- În funcţie de cine motiva sau demotiva aceste două comunităţi, România ultimilor ani se autoflagela, câte o dată la patru ani, un obicei care avea să se instaureze încăpăţânat şi dureros la cârma ţării.
Rezultatul ultimului referendum tine practic acasă mai mult de jumătate din comunitatea conservatoare, lucru nemaiîntâlnit de aproape treizeci de ani.
Mai mult, majoritatea celor prezenţi au votat DA. Asta înseamnă, logic, că referendumul i-a ţinut, de asemenea, acasă şi pe cei care ar fi spus NU.
În felul acesta, practic, la masa celor care nu votează s-au adăugat alte două grupuri, care au înţeles că doar neparticiparea - paradoxal! - le poate aduce succes de cauză. Un exerciţiu democratic complex şi complicat, pe care, iată, România a fost în stare să îl treacă cu brio.
"Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!" - Ion Raţiu, despre democraţie, 17 mai 1990, un an mai târziu faţă de momentul când Pierre Trudeau dezincrimina homosexualitatea în Canada.
