Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Dacă pentru noi, românii, venirea primăverii înseamnă mărţişor, indienii serbează Holi sau festivalul culorilor: se pictează unii pe alţii cu prafuri colorate şi se udă cu apă. Această uimitoare tradiţie ne-a fost dezvăluită de Mirela, gălăţeanca despre care aţi mai putut citi în pagina de Diaspora a ziarului "Viaţa liberă", care trăieşte în India din 2007, şi are aici o familie frumoasă. Vă oferim astăzi un nou crâmpei de Indie, aşa cum arată ea prin ochii, inima şi mintea Mirelei.

Trai bun cu puţin

"Categoric, ca primă impresie, India şochează, iar acomodarea nu a fost deloc uşoară. Îmi amintesc în prima zi când am fost în piaţă - într-o o zi obişnuită, în cursul săptămânii, nici măcar weekend nu era - am crezut ca e un eveniment, un protest ceva. În viaţa mea nu mai văzusem atâta lume la un loc... între timp am aflat că pot fi şi mai mulţi... în Puja, de exemplu. În schimb, când le-am arătat poze diverse de prin Galaţi, m-au întrebat unde-s oamenii, de ce e oraşul gol?”, ne-a povestit Mirela.

Şi dacă tot vorbeam de mers la piaţă, aflaţi că primele cumpărături ale gălăţencei noastre au fost motiv de uimire şi de amuzament pentru localnici. „Viaţa este relativ ieftină în India. Se poate trăi destul de bine cu destul de puţin. Piaţa e foarte ieftină, mall-urile, în schimb, sunt foarte scumpe. În piaţă se negociază orice, oricât de puţin ar costa, ei tot negociază jumătate de oră pentru câteva rupii, deşi, de altfel, în mall dau mii se rupii fără să clipească. Primele mele cumpărături în piaţă au fost subiect de mare amuzament... eu aveam cumva tendinţa să compar cu preţurile din România şi toate mi se păreau atât de ieftine că nu vedeam rostul să mai şi negociez... deşi plăteam cel puţin triplu decât ar fi fost de fapt”, îşi aminteşte Mirela.

Trafic fără reguli

Alt şoc pentru Mirela a fost transportul: un trafic supraaglomerat, unde toată lumea are prioritate, nu se respectă absolut nicio regulă de circulaţie, iar în multe zone fără trotuare merg împreună autobuze, maşini, motociclete, biciclete, ricşe (un fel de trăsuri care pot fi ataşate la o bicicletă sau sunt trase manual de un om), auto (o maşinuţă fără uşi, cu trei roţi) şi oameni!

„Ceva infernal când vii dintr-un loc cum e Galaţiul. Semnalizarea nu este niciodată folosită, totul funcţionează pe bază de claxon. Vorba lor: pentru a conduce în India, ai nevoie de trei lucruri: good horn, good brakes and good luck (claxon bun, frâne bune şi noroc - n.r.). Bonus, mai au şi volanul pe dreapta, să fie nebunia completă... După atâţia ani, tot mai am momente când cred că-s pe contrasens. Şi, paradoxal, cu toata nebunia asta, accidentele sunt rare, şi în majoritate minore. Simplu fapt de a merge pe stradă, poate fi, în anumite zone, o adevărată aventură”, ne-a povestit Mirela.

Clima, birocraţia şi corupţia

O alta provocare majoră pentru Mirela a fost adaptarea la climă: căldură, umiditate ridicată, iar vara indiană, care ţine de prin aprilie până în iunie, este infernală. Şi tot la categoria părţi mai puţin plăcute intră birocraţia. Orice hârtie oficială presupune plimbări infinite de la un birou la altul, de la o instituţie la alta, nimeni nu ştie nimic, toţi te trimit de la unul la altul, de ajungi să nu mai ştii nici ce doreai de fapt… Şi, desigur, corupţia!

Ca un câine, pe podea

Surprinsă neplăcut a fost de atitudinea pe care o au faţă de servitori. „A fost un şoc când, invitată în casa cuiva, am văzut cum femeia care a gătit şi servit masa pentru toţi, şi-a luat mâncarea şi s-a aşezat pe podea, la picioarele celor care mâncau la masă, efectiv ca un câine. Şi, din păcate, nu a fost o întâmplare singulară. O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi când consulul onorific aici în Kolkata ne-a invitat la cină într-un club. Deşi era loc suficient la masa rezervată nouă, ajutorul lui (secretar, şofer... un fel de om bun la toate şi cel care ţine efectiv legătura cu noi şi cu care comunicăm, deoarece consulul foarte rar comunică direct) a mâncat într-un colţ, cu farfuria în mână. Deşi noi am insistat să ia loc la masă, consulul a spus ceva de genul «lăsaţi-l, că el e obişnuit aşa». În general, cu cât casta e mai sus pe scara socială şi familia mai bogată, cu atât servitorii sunt trataţi mai urat. Un servitor e considerat destul de curat să gătească mâncarea, să hrănească şi să educe copiii familiei, dar niciodată nu va fi destul de curat să stea cu familia la masa. Ba chiar în multe case se păstrează vesela specială pentru servitori, până şi săpun separat pentru servitori în baie”, ne-a relatat, contrariată, Mirela.

Cât de cântăreţi şi de dansatori sunt indienii?

„Nu ca-n filme, dar.... mulţi dintre ei ştiu să cânte la diferite instrumente sau au voce frumoasă, mulţi ştiu să danseze... în general ei apreciază mult muzica, dansul şi învaţă de mici, cam toate şcolile bune oferă educaţie muzicala, cursuri de dans, teatru... e parte din educaţie aici, nu doar activităţi opţionale cum ar fi în România”. Spectacole unde copiii cântă, dansează sunt organizate destul de des de şcoli, de asemenea mulţi dintre ei pregătesc diverse dansuri, cântece, mici scenete pentru Puja sau alte sărbători.

Ţara în care până şi cerşetorii citesc

O surpriză plăcută pentru Mirela a fost să constate ca indienii citesc, fără să fie neapărat intelectuali: „De fapt, din 27 milioane de copii înscrişi în clasa I în fiecare an, doar 5,4 milioane termină 12 clase, restul renunţă pe parcurs. Cei care urmează o facultate sunt foarte puţini (şcolile particulare sunt în general scumpe, iar cele guvernamentale nu sunt o opţiune decât pentru cei foarte, foarte săraci). Dar, librăriile sunt pline, târgurile de carte sunt întotdeauna aglomerate, indienii cumpără şi citesc cărţi cum rar vezi în România şi în general sunt interesaţi cam de orice subiect, orice cultură, orice religie... În parc, în cafenele, peste tot poţi vedea oameni citind câte o carte, până şi un cerşetor de pe stradă tot citeşte, măcar un ziar”, spune gălăţeanca.

Cât de dificilă e limba hindi

În India există două limbi oficiale, hindi şi engleza. În plus, fiecare stat are limba proprie. După cum ne-a explicat Mirela, majoritatea indienilor vorbesc în primul rând limba statului unde s-au născut (mother tongue), apoi hindi. Cei din clasa medie şi superioară vorbesc şi engleza, iar în oraşele mari cam toţi înţeleg şi chiar vorbesc engleza. În West Bengal, unde stă Mirela, se vorbeşte bengali în principal, dar şi engleza şi hindi. Nu sunt limbi foarte complicate nici bengali, nici hindi şi, în general, străinii prind uşor măcar cuvinte uzuale, fonetic, fără să înveţe neapărat literele şi fără prea mari eforturi. În oraşele mari, engleza e suficientă să te înţelegi cu oricine.

Vom continua povestea indiana a Mirelei în paginile viitoare de Diaspora.


 

CITEŞTE ŞI: INDIA, văzută prin ochii unei gălăţence: „O ţară mereu surprinzătoare” (FOTO)

Citit 7253 ori Ultima modificare Joi, 19 Martie 2015 19:47

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.