Mall-ul păzit cu maşini militare şi soldaţi înarmaţi, celebrul Grand Place golaş şi lipsit de animaţia care-l stăpânea înainte de atentate, mormane de flori şi candele aprinse în staţia de metrou Maalbeek, cireşi în floare colorând în roz ploaia zilnică, femei acoperite de hijab (vălul islamic), care-şi plimbă liniştite pruncii, sirene care sfâşie liniştea străzilor făcându-te să priveşti alarmat în jur de teama vreunui atentat. Ah, şi cozile! Cozile de la aeroportul Zaventem, care reinventează tot ceea ce ştiau românii - chiar şi cei care au prins vremurile de dinainte de ’89 - despre aşteptatul la rând!
Vă invităm astăzi în capitala Uniunii Europene, Bruxelles, aşa cum am descoperit-o la finele lunii aprilie, în cadrul unei vizite de documentare, la invitaţia eurodeputatei Monica Macovei.
Grand Place
Grand Place, Grote Markt sau, pe româneşte, Piaţa Mare, este locul care, înainte de atentate, fremăta de turişti, de evenimente, mereu aglomerat şi animat. Mi-e greu să cred că doar frigul era de vină - erau patru grade zgârcite în termometru şi bătea un vânt aspru, ca de februarie, împroşcând, din când în când, cu stropi reci, de ploaie. Acum, pentru cei care au mai văzut piaţa înainte de tragicele evenimente din martie, pare goală şi tristă.
Fireşte, arhitectura este la fel de uimitoare şi îţi îngheaţă degetele pe aparatul de fotografiat încercând să surprinzi fiecare clădire - Caselor Breslelor, Primăria, Casa Regală - în toată splendoarea şi somptuozitatea lor, dar… atmosfera nu mai este aceeaşi!
Manneken pis sau... sex?
Nici măcar în jurul celebrului Manneken Pis - omuleţul pişăcios pe care, în vremurile mai prietenoase, fie şi din punct de vedere meteorologic - abia îl zăreai în spatele unui „zid” de turişti cu ochi oblici care-şi ţăcăneau fără întrerupere aparatele de fotografiat nu mai e aglomeraţie. Acum poţi să-ţi faci, lesne, un selfie cu Manneken Pis, ba chiar mai multe, ca să ai de unde alege când postezi pe Facebook.
Ciocolaterii, parfumerii, magazine de condimente ori săpunuri naturiste şi nenumărate buticuri cu de toate şi suveniruri încearcă să-ţi ia ochii şi să-ţi golească portofelul! Încearcă, dar nu reuşesc, pentru că aici kitschul este el acasă, la fel cum e ploaia rece în capitala Uniunii Europene. De pildă, în reprezentările comercianţilor, Manneken Pis arată mai degrabă a Manneken Sex, după forma falică, priapică, pe care o capătă băieţelul nevinovat...
Allahu Akbar!
Ah, da, şi cerşetorii! Români, ţigani sau de alte naţii, în ciuda frigului şi umezelii - nu exagerez, au fost minute întregi în care a cerut un fel de măzăriche - sunt prezenţi la datorie, cu mâinile întinse.
Unul dintre ei mi-a atras în mod deosebit atenţia: arăta ca un om al străzii şi, în liniştea străduţelor, psalmodia în gura mare ceva parcă numai de el ştiut. Asta până când am reuşit să identific cele două cuvinte pe care le repeta la nesfârşit: „Allahu akbar!”.
Şi, în vreme ce mall-ul în care am intrat era păzit de maşini militare în faţa cărora erau postaţi soldaţi înarmaţi, în vreme ce pe străzi te poţi întâlni cu patrule înarmate până-n dinţi, pe el n-a venit nimeni să-l întrebe… de Allah. Ori măcar de sănătate…
Faţa hâdă a terorismului
În Bruxelles, deşi viaţa merge mai departe, iar peste tragedia din martie pare că s-a aşternut tăcerea, faţa hâdă a terorismului e prezentă. De pildă, în staţia de metrou de la Maalbeek. În spaţiul delimitat cu benzi şi gărduleţ, flori proaspete se adaugă buchetelor sau coroniţelor ofilite, dar fără a-şi pierde frumuseţea. Lumânările şi candelele, chiar şi stinse de vânt, păstrează vie memoria celor 32 de vieţi spulberate. Monumentul de marmură neagră, ce-ţi lasă impresia unor trupuri azvârlite în aer, spune în mai multe limbi, acelaşi lucru: "22 martie, o zi neagră pentru societatea noastră. O ruptură în existenta noastră. În acelaşi timp, o zi a solidarităţii şi speranţei. Speranţa unei lumi unde fiecare face parte din NOI. Victimele acestor acte oribile rămân în inimile noastre pentru totdeauna". Şi în inima îndoliată a Belgiei.
Nu poţi să treci mai departe fără să ţi se întipărească în suflet chipurile acelor oameni care au murit absurd şi neaşteptat… când aşteptau metroul.
Poate tocmai de aceea îţi sare în ochi galbenul viu al bicicletelor de închiriat care sunt tot mai prezente în Bruxelles. Desigur, există şi piste pentru ele...
Şi sculptura unui nene care pare că păşeşte în gol… taman în faţa Comisiei Europene!
O experienţă de neuitat
Recunosc de la început: cred că e mai uşor să intri decât să pleci din Bruxelles. De intrat, am intrat, după un drum de trei ore cu microbuzul care m-a preluat din aeroportul Schiphol din Amsterdam. Mda, Schiphol, exact ce scrie pe fruntea unora dintre autobuzele SH cu care Transurb asigură tansportul pe străzile Galaţiului… Ca să decolezi, însă, din Bruxelles, mai precis de pe aeroportul Zaventem, lovit de atentatele din martie, îţi trebuie răbdare de zeu, nervi de oţel şi anduranţă la statul ore în şir, la cozi, în picioare. Ore! Asta, fireşte, dacă mai prinzi avionul la care ai bilet…
Coadă? Habar n-aveţi ce-i aia coadă!
De îndată ce treci de indicatoarele aeroportului, păzite de patrule înarmate şi maşini militare, intri într-o atmosferă de război. Şi dacă nu te şochează militarii, poliţiştii şi agenţii de pază, muniţia de război, maşinile militare, sigur te va speria COADA! Cozile la taxe şi impozite? Cozile la portocale de dinainte de ’89? O glumă!
O coadă uriaşă, de câteva mii de persoane, care aşteaptă în ceea ce a fost, înainte de atentate, parcarea aeroportului. Şi în care, acum, nu mai intră decât autocarele şi maşinile bine controlate, care aduc pasagerii la aeroport. Se aşteaptă sub cerul liber, în ploaie, iar deplasarea se face în coloană, grup compact, sub coordonarea forţelor de pază. Te simţi, fără să vrei, ca un refugiat de război. Ca să intri în primul cort alb uriaş, unde se face prima verificare a oamenilor şi a bagajelor, trebuie să treci de un prim filtru, unde arăţi biletul de avion şi paşaportul. Iar fără ele, nu intri!
Mărturisesc sincer şi nu e doar părerea mea: cu mii de oameni de toate naţiile în jurul meu, unii cocoşaţi cu bagaje pentru că li s-a interzis să folosească un cărucior, nu m-am simţit deloc în siguranţă. Mai ales că zidul care poartă urmele atentatelor îmi atrăgea privirea ca un magnet. Mi-e greu să cred că forţele militare pot supraveghea o mare de oameni. Iar un atentat sinucigaş acolo...
În pragul primului cort, o poliţistă frumoasă ca o cadră îmi zâmbeşte după ce-i arăt biletul de avion. Un italian o întreabă ce şanse mai are să prindă avionul care decolează în 43 de minute. Poliţista îi sugerează să sune compania aeriană…
Filtre de securitate peste filtre
În primul cort, bagajele, poşetele, genţile, laptopurile, jachetele, ceasurile sunt trecute prin scanerul cu raze X, iar pasagerii, prin detectoare de metale. Este doar primul filtru de securitate!
De aici, lucrurile se complică. Eşti într-un alt cort, dar nu există indicatoare, nici direcţie de urmat, ci doar o vâltoare de oameni în care i-am remarcat pe reprezentanţii companiei Tukish Airlines căutându-şi, disperaţi, pasagerii.
Recunosc, am greşit cozile, dar n-am fost singura! Şi, după ce mi-am târât trolerul pe trepte câteva etaje, am ajuns la o altă coadă şerpuitoare şi luuungă, la capătul căreia, credeam eu, poţi să-ţi laşi bagajele la cală. Un domn cu figură de indian se agita că pierde avionul, rugând să fie lăsat să înainteze, dar angajatul aeroportului l-a refuzat ferm, vorbindu-i despre solidaritate. Mda.
Deschide bagajul!
În cele din urmă, am ajuns la un ultim filtru de securitate cu raze X şi… percheziţii corporale. Habar n-aveam că ajunsesem, de fapt, la bagaje de mână!
Detectorul de metale a piuit! Am fost trasă din rând, lipită cu spatele de un geam, cu faţa la coada la care stătusem, şi o agentă mi-a indicat să stau cu braţele desfăcute, cruce, şi picioarele depărtate. Am fost pipăită amănunţit, de sus până jos. Mi-am simţit verificate, milimetru cu milimetru, sârmele sutienului şi betelia blugilor.
Urma bagajul meu! „Open it!”, mi-a ordonat agentul. Şi m-am executat! Au ajuns în coş, într-o clipită, sticla cu apă şi deodorantul Garnier. Am tremurat de groază că parfumul Dior, abia cumpărat, va avea aceeaşi soartă! A scăpat, în timp ce în jurul meu, din alte bagaje, zburau la coş parfumuri, spray-uri, sticluţe de sosuri şi alte elixiruri…
N-am comentat! Mai ales după ce am văzut un agent de securitate trecând cu un soi de detector peste un alt troler şi trăgându-l deoparte. Nu m-aş fi mirat dacă-l detonau!
Desigur, dacă aş mai fi avut glas aş fi putut spune că e bagajul pentru cală şi, cu bunurile recuperate, m-aş şi întors, câteva cozi în urmă, ca să le iau de la capăt pe toate. Nu, mulţumesc!
Şi după un ultim control, la capătul celor trei ore şi jumătate de stat cozi şi trecut filtre de securitate, m-am trezit în paradis! În paradisul de lux al freeshop-urilor. Ah, de decolat, am decolat cu întârziere! România, ca aici nu-i nicăieri!
După război, şi babele trag cu tunul
Între noi fie vorba, ce vi s-ar părea mai periculos, o sticluţă cu sos Tabasco sau un… fier de călcat? Nu glumesc, e treabă reală!
Una dintre pasagerele aeroportului Zaventem a rămas, în urma controlului de securitate, fără sticluţa de câţiva mililitri de sos iute ca focul, dar cu fierul de călcat în bagajul de mână. Se întreba, râzând naiv, în caz că-i venea ideea unui atentat, în avion, dacă nu fierul de călcat, cu care, la o adică, putea să lovească pe careva, nu era mai periculos decât sosuleţul, cu care, cel mult, ar fi putut da cuiva în ochi.
Şi tot între noi fie vorba, agenţii aeroportului fac, uneori, exces de zel… mai ales că nu ţin seama, întotdeauna, de cantitatea de lichide care este permisă a fi transportată în bagajul de mână. Dar ştiu, după război, toate babele trag cu tunul!
Siguranţa, înainte de toate
În Bruxelles, şi mai ales în aeroportul Zaventem, atmosfera este, adesea, de stare de asediu. Te simţi privit şi tratat ca un potenţial terorist, cel puţin la controalele corporale sau în bagaje. Pe de altă parte, şi aeroportul este doar parţial operaţional, iar belgienii sunt îndreptăţiţi să ia toate măsurile de securitate posibile. Siguranţa, viaţa şi integritatea fizică primează! Restul, cozile interminabile, aşteptarea, riscul de a pierde avionul, confiscarea unor bunuri personale, filtre peste alte filtre, percheziţiile corporale sunt doar chestiuni colaterale!
