!...e-aşa de întuneric, doamnă, că-mi intră degetele-n ochii
pe care-i caut să-mi arate alt drum, pe lângă, pe ascuns,
însă absenţa luminării le-au şters adâncurile toate
şi nu mă pot salva din sinea cestui prea lacom nepătruns...!
!...îmi zic mereu: poate se-ndură numele dat ne/îndurării
şi mă aruncă în rezerva celor naivi şi păcătoşi,
unde măcar o lumânare stă la fereastră şi-i aşteaptă
pe toţi zvârliţii la uitare, în netrecut, cu ochii scoşi...!
!...încerc rugare la mărirea celui abstract pus peste toate,
ca o ispită, ca un demon pe care totuşi îl mai cred,
şi parcă nici nu mă aude, parcă nu-(i) dau destulă vamă,
şi mă şi face de ocară, şi mă şi-ntoarce în concret...!
!...orbecăiesc pe înălţime şi pe lungime, prin prăpădul
acestui gol umplut cu foame, cu nepăsare şi cu sete,
şi tot mai sper o licărire, şi poate nimeni n-o să spună:
e-aşa de întuneric, doamnă, că nici lumina nu se vede...!
