Sunt în stare să-mi aduc aminte şi să vă scriu o poveste răscolitoare prin frumuseţe şi imprevizibil. O poveste din Galaţi. O poveste din gară. Nu chiar de unde se ia sau se pierde trenul, ci dintr-o cârciumă-n drum, foarte aproape de gară!...Sigur să da! stau la taclale cu Iulia, crâşmăreasa! fumez şi beau pe datorie !...(apucături de scriitor, na !)...(dar nu-i nici o problemă! la câte datorii am, cred că am să dau colţul foarte târziu!)...
E devreme. Cam pe la prânz făr-un sfert. Brusc, aşa, ca din neant, în crâşmă intră o ţigăncuşă. O copiliţă splendidă lebădătoare, imposibil de aşezat în cuvinte ori pe pânza vreunui Rafael copleşit de imaginaţie şi culoare. Toată Renaşterea-i nimic pe lângă această minune halucinogenă. O alcătuire subţirică, îmbrăcată mai abitir decât cea mai televizată şi cea mai idolatrizată divă din lume. Fătuşca-i însoţită de o mamaie. O mamaie senină, simplă ca bună ziua. Mamaia comandă o bere. Splendoarea mică se uită, se uită, se uită...(Dumnezeule, cum ţi-a dat prin cap să plămădeşti şi să pui asemenea ochi la locul lor? unde ai găsit atâta/asemenea uluire s-o aşezi într-o (singură) minunătură?)...Mamaia bijuteriei cu ochi negri ca pana corbului Nevermore încearcă să-mi vândă nişte ghiuluri/ghiulele. Nişte tinichele, adică. Eu sunt paralel cu aur(elul). Mamaia se prinde şi pleacă încotro, poate nimereşte vreun fraier amator. Minunea rămâne singură. Şi cere de la Iulia o ciocolată caldă. N-am văzut niciodată o mai potrivită apropiere între căldura ciocolatei şi naivitatea ţigăncuşei fără cusur. Cu mâinile-i mărunte face semn că vrea ceva de învârtit lichidul din cană. Iulia, şi ea o ciocolată fără reproş, îi duce linguriţa. Splendoarea mestecă şi suflă în forţele oarbe primordiale ale ciocolatei. Frumoasa Iulia, cu un instinct matern greu de aflat în această lume în care domneşte aiureala existenţială şi abandonul cotidian, o întreabă cum se numeşte şi unde este mama ei. Copiliţa răspunde scurt: "Mă cheamă Marsilia. Şi nu ştiu unde este mama". Apoi, fetiţa începe să plângă. Vede că nu mai este mamaia lângă ea. Mamaia ei, mamaia alături de care se simţea sigură, dar care a lăsat-o pradă singurătăţii, aici, acolo, aproape de gară, aproape de plecare, unde "miroase-a dor", vorba poetului, unde e greu să te desparţi chiar şi de tine. Plânge cu suspine. Plânge adevărat. Şi tot caută printre mese, pe sub mese, prin jur, prin jurul jurului, pe geamuri şi (parcă) pe dincolo de toate uşile şi porţile acestui Pământ. Nu zice nici un cuvânt. Doar plânge. Îi aud lacrimile!...(Stai să vezi!)
