Nu, nu mai luăm cadavrul căţelei. Pentru că nu-i cadavru. Respiră. Parcă mai bine decât ieri. Şi deschide un ochi înspre Culiţă. Şi înspre mine. Cu acelaşi ochi ne cercetează pe amândoi. Oare de ce nu deschide şi ochiul celălalt? O fi defect? O fi sfărmat? Ne cercetează şi parcă vrea să ne ceară ceva. Sigur că da! Parasimpaticul Petrache îi pune nişte apă şi nişte supă la bot. Cu acelaşi ochi studiază ofranda. Lincheşte puţin din castronul cu supă. Termină apa. Şi, într-un fel anume, îi mulţumeşte sfântului Neculai. Tot cu un singur ochi. Oare de ce nu-l deschide şi pe celălalt?...Sigur că da!...A doua zi, căţeaua se uită cu ochiul celălalt, da-l ţine închis pe cel de ieri. Oare de ce-l ţine închis? Că doar nu-i stricat! A treia zi, căţeaua-i un fel de material didactic pentru noi. Are deschis ochiul de alaltăieri, şi-l are deschis pe cel de ieri. Şi tot aşa, în fiecare zi, alternativ...şi parcă din ce în ce mai zdravăn. Ne crucim. Dăm din umeri. Însă îmi aduc aminte a treia strofă din "În fiecare zi", poema lui Romulus Vulpescu. Şi o zic. Tare. Să audă şi Fetiţa. Ascultă: "Ne răsucim pe-un aşternut posac,/ însinguraţi în doi, din laşitate,/ minţindu-ne cu guri care prefac/ în zgură sărutările uzate!"...Nu? Da, sigur că da! Să audă şi câinii de ce suntem în stare, la ce performanţe am ajuns!...Trece doamna Cuptor, vine doamna Gustar...Uite, căţeaua ţine deschişi ochii amândoi! Uite, căţeaua se târăşte de colo-colo, se opreşte, se odihneşte...şi mişcă un picior din spate, şi se uită cum mişcă un picior din spate, şi nu-i vine să creadă, şi se uită la noi, şi noi ne uităm la ea...şi nici nouă nu ne vine a crede că participăm la o minune, parol!...Şi începe să mănânce mai bine şi mai mult!...Şi vine doamna Răpciune!...Uite, Fetiţa mişcă şi celălalt picior din spate, şi se uită cum mişcă şi celălalt picior din spate, şi nu-i vine să creadă...şi nici nouă nu ne vine a crede-n ceastă minune, parol!...Sigur că da! Căţeaua cată mângâiere pe frunte! Şi primeşte!...Doamne, ce ochi mari! Şi câtă lamură-n suferinţa lor! Şi câtă neputinţă-n lamura noastră!...Şi cum să nu-mi amintesc a patra strofă din poema prin care Romulus Vulpescu ne vede cel mai bine?!...Căţeaua mă ascultă: "Ne pomenim prea goi într-un târziu,/ pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:/ prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,/ ca să mai ştim că dragostea există!"...Nu? Da, sigur că da! Trece doamna Răpciune, vine doamna Brumărel...Uite, Fetiţa se suie pe picioarele din spate, şi se uită cum se suie pe picioarele din spate...şi parcă nu crede!...(Stai să vezi!)
Un om Mecanic şi o animală Nemuritoare (V) Scris de Ion Zimbru
