Eu – când gândesc la Mama – îmi aşez
pe Suflet cea mai lungă Liniştire,
cum cântul Ciocârliei în amiez
mângâie Grâul cu desăvârşire
şi-i miră Macii până înfloresc
drept Paznici ai Cuibarelor de unde
aud cum se întâmplă sub Ceresc
viaţa şi moartea Primelor secunde!
Eu – când gândesc la Tata – îmi aduc
aminte cea mai limpede-ntâmplare:
mergeam – odinioară – după Plug
şi azvârleam seminţe-n Brazda care –
sub Ochii lui Albaştri – se făcea
un fel de Scris...privirile-mi năuce –
deal după deal, vâlcea după vâlcea –
ceteau sub naltul Semnului de Cruce!
