Şi zice să continui. Zice s-o scriu mai departe, la fel de corect şi frumos. Zice s-o scriu şi pe omoplatul/deltoidul drept. Nu pot s-o refuz. Cum s-o refuz când îmi place până la refuz, cum se spune, şi când ştiu că n-o să refuze niciodată? Mai ales că n-am mai auzit să fi văzut cineva o femeie scrisă cu poezii. Sigur, sunt bucuros să continui. Consider că trebuie să-i scriu un poem la fel de "uşor", cum şi cel de pe umărul stâng. Sunt prea delicaţi şi prea fini umerii cestei femei de scris, şi nu-i pot încărca, nu-i pot răni cu poeme "grele". Da...am un morman de poeme "uşoare", am un morman de poeme pe care să le poată duce până la nemurire. Da...îndrept femeia de scris şi continui pe umărul drept. Scriu încet şi cu mare atenţie "Sonata Nimănui": "Noaptea dansează striptis în petunii,/ noaptea mă doare dorul de pian.../ dau un regat pentru Sonata Lunii,/ dau şi potcoava calului troian!// Cu ochii mei de patru Iliade/ vreau să cobor tristeţea din statui.../Troia mă-nvaţă astăzi cum se cade/ să nu ucid Sonata Nimănui!// Şi caut, caut cheile furtunii/ să pot ajunge dincolo de ieri,/ să mor aproape de Sonata Lunii,/ străpuns de lancea ochilor homeri!"//...Doamne, cât de bine stă la scris ceastă femeie de scris! Aproape că nici nu mai respiră! Aproape că mă roagă să nu mă opresc, mă roagă să scriu şi să descriu fără pauză, fără cusur, fără frică. Mă roagă să-i citesc "Sonata Nimănui", să i-o citesc în şoaptă, o dată, de două ori, de trei ori...! În şoaptă să i-o citesc, pentru că poeziile nu "se ţipă". Poeziile chiar "se citesc" singure. Aproape că ele mă citesc pe mine. Aproape că se aud citindu-mă. Nu?
Femeia de scris se întoarce cu faţa la mine. Şi-mi citeşte în ochi. O dată, de două ori, de trei ori...! Doamne, ce fel mă citeşte femeia de scris! Mi se pare că-i o Metaforă fugită/alungată din Olimp şi care-şi caută un muritor de scris, care-şi caută loc printre visurile mele cu Euterpe şi Polymnia, cu Erato şi Terpsichore, Clio şi Thalia, cu Calliope, Melpomene şi Urania. Dar nu, nu mi se pare. Este chiar ea, Metafora aceea. Ea mi-a controlat şi mi-a umplut zilele şi nopţile Copilăriei când stăteam şi mă uitam timp de o săptămână la creşterea şi descreşterea unei volburi pe marginea cărării, la creşterea şi descreşterea unui pui de rândunică, la creşterea şi descreşterea Deşertăciunii în mijlocul cestei devastatoare Frumuseţi. Nu?
O rog să nu mă mai citească în ochi. Fiindcă nu mai rezist. Surâde. Şi nu pot descrie cum surâde. Femeia de scris se răstoarnă surâzând şi mă roagă să continui pe verso!
