Nimic mai Singur şi mai Trist (I)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Nimic mai singur şi mai trist ca o fântână goală şi părăsită. Nici vrăbii, nici apă, nici urmă de lună şi de stele în luciul odinioară adânc şi ademenitor. Din ce în ce mai înclinat şi mai mâncat de putreziciune, stâlpul care sprijină cumpăna îşi trăieşte şi-şi numără ultimele clipe oblice pe faţa pământului. Cumpăna, din ce în ce mai încovoiată, scârţâie tulburător, la cea mai mică bătaie de vânt. Şi tare mult seamănă cu o bătrână care cară lemne, cu bătrâna din basmele copilăriei şi din realitatea imediată, abandonată de copii, de nepoţi şi de moşneag, lăsată pe drumuri şi pe lângă drumuri, să vorbească singură şi cu Dumnezeu! Ciutura, cu doage rupte şi cercuri ruginite, atârnă uscată şi strâmbă, cum craniul unei bestii spânzurate de-un lanţ ruginit (şi el) şi abia-abia ţinându-se în zale! Teica, spartă de loviturile nemuritorilor răi, zace pe jumătate plină cu mâlul scorojit al uitării! Salcia, altădată umplută cu păsări şi cuiburi şi ţânci şi ţânce şi cântece şi strigăte de bucurie în căutarea scării spre cer, nu-i decât o corobană aplecată, cotrobăită de ploaie, de viscol şi de furnici! Nu mai are decât vro câteva ramuri cotite, care parcă-şi întind mâinile să se apuce (încă o clipă măcar) de cârligele nevăzute ale văzduhului şi ale duhului...de baierele cerului, de mila divină...de tot ce mai ştie şi mai poate crede că o lasă lângă fântână! Ghizdurile din piatră, şi ele umplute cu vrăbii într-un demult aproape apropiat, stau să cadă ori sunt smulse şi picate-n nămolul crăpat al adâncului neînsufleţit! Jurul cestui loc al copilăriei pierdute şi al hodinei cu visuri şi fără visuri, privit dintr-o perspectivă a depărtării înalte, seamănă cu-n amfiteatru antic, în dimensiunile căruia s-au desfăşurat/înfăşurat jocuri şi jucării, războaie şi păci, iubiri şi despărţiri şi dezamăgiri şi împăcări şi resemnări şi dueluri şi lupte cu gladiatori...şi turnire şi spectacole cu poezie, dar şi leagănul şi legănarea Cuvântului, şi pornirea şi oprirea Luminii, şi începutul şi sfârşitul unui Tată, al unei Mame...al atâtor şi atâtor Făcători de Fântâni! În jurul jurului cestui loc...(aşa, pentru ca nimeni să nu uite niciodată ce înseamnă o fântână...aşa, pentru ca să se adune toate lacrimile ne/plecaţilor cestui meleag şi să umple ceastă fântână părăsită)...pe dealul din stânga şi pe cel din dreapta, pe valea din sus şi pe cea din jos, ca o Trebuinţă Eternă, stă Setea! O Sete care se vede şi se aude! O Sete materială şi spirituală! O Sete de Ne/Cunoscut! Şi o continuă Sete de Acasă!...Şi cum să nu te opreşti o Clipă lângă acest Mormânt cu Ciutură şi Cumpănă...şi să-ţi aduci aminte mirarea şi întrebarea prozatorului Ion Avram „oare cum i-a dat lui Dumnezeu prin minte să facă Apa”!?...(Stai să vezi!)

Citit 519 ori Ultima modificare Marți, 02 Iulie 2019 19:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.