Doamna care a-ncercat să-mi răstoarne o CERTITUDINE... (dincolo de orice răutate şi speculaţie)... e o Doamnă iubită şi urâtă de toţi, stimată şi hulită de toţi, căutată şi ocolită de toţi! Cred că-i şi piază rea, dar şi colac de salvare! Cred că-i şi beladonă, dar şi mărăcine! Ea duce spre pornire, şi tot ea duce şi spre oprire! Pare incredibil, însă nimic nu-i mai sigur decât cest Adevăr! Demonstrat în tot de-a lungul şi de-a latul Timpului, cest Adevăr nu a fost crezut niciodată! A fost respins cu brutalitate! A fost pus la stâlpul josniciei! A fost declarat proscris! A fost blestemat! Acest Adevăr e-o întâmplare inevitabilă! Şi, vorba poetului genial, „nimic nu-i mai sigur ca Întâmplarea!”. Nu?... Sigur că da!... Însă, deşi nu-i nici o îndoială că aşa-i, eu... (pârdalnicul şi mişelul şi anatemizatul)... dintr-un impuls de auto/supraestimare, am făcut tot posibilul să mă eschivez, să mă ascund, s-o tulesc din raza de acţiune a doamnei Adevăr! Şi chiar am avut şanse de izbândă, chiar am triumfat de fiecare dată! Desigur, am sărbătorit victoria şi am considerat că nu voi putea fi înfrânt în veac de veac! Am sărbătorit laolaltă cu cei mie asemănători! Am organizat zaiafeturi de zile mari, am călcat pe ruine şi pe cadavre, cum se zice! Fără să-mi treacă prin tărtăcuţă că voi avea numai şi numai de suferit din cauza cestei atitudini de Împărat al Nimicului, de Arhonte al Nemerniciei!...Acum, când realizez, în sfârşit, în al treisprezecelea ceas, ce păcat am făcut, mă simt exact în limitele şi în coordonatele unui Ivan Turbincă fără orizont, fără scop, fără motiv, fără rost! Şi nu am decât să mă căiesc, n-am decât să suport consecinţele îngâmfării de care nu am ştiut să mă delimitez, pe care n-am vrut s-o dau afară din trupul şi din sufletul meu! Suport urmările... şi o rog să creadă că n-am s-o mai păcălesc niciodată!
„M-a încercat, dar nu i-a mers... şi a fugit/ şi-a spus la toţi că sunt urât şi că sunt crud,/ că sunt naiv şi gol ca ochiul unui schit,/ că nu-s în stare pentru primul ei sărut!// Îmi pare rău... nu trebuia să mă comport/ ca un secret ce n-are vreme pentru ea!.../ sunt mai închis decât e ochiul unui mort.../ şi ştiu că risc să nu mai vină-n Calea mea!// Ce crinolină, ce mâini lungi... şi ce cuvânt/ din glasul ei trimis la mine să mă ia/ şi să mă-ntrebe dacă eu „sînt cel ce sînt”/ şi dacă nu-i, în locul meu, altcineva!// Sigur că da!... dar m-am făcut că nu-nţeleg.../ şi a fugit în sus pe jos şi-n jos pe sus.../ şi am rămas umbra lui Zero supra-ntreg.../ şi strig zadarnic: doamnă, eu „nu-s cel ce nu-s”!//... Nimic în plus! Nu?
