Soprana Arbaleta şi Tenorul Arc

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

A fost odată o soprană! Nu ştiu de ce părinţii săi au botezat-o Arbaleta, însă nu asta-i cauza desfăşurării/ înfăşurării cestor cuvinte-n cest colţ al iscoditorilor fără cusur, fără frontiere şi fără cont în bancă! Şi, după ce că are nume frumos, dar şi bizar, seamănă leit cu o lebădă albă când nu se îmbracă în negru, şi neagră când nu se îmbracă în alb! Spre deosebire de pasărea-lebădă, soprana Arbaleta cântă înainte de moarte! Cântă... şi-i înamorată de tenorul Arc! Nu ştiu de ce părinţii l-au botezat cu cest prenume princiar, însă nu despre asta-i vorbirea-n cest colţ al celor care vor să afle unde se ascund fluturii când plouă şi ce se întâmplă acolo, tocmai acolo, unde vântul rostogoleşte norii... tocmai acolo, unde se bănuieşte că începe cercul... tocmai acolo, unde Singurătatea lui Unu seamănă cu Mama mea, cu Mama ta, cu Mama lui şi cu Mama ei la Naşterea fiecăruia dintre Toţi!... Într-o zi, Arbaleta a murit! Înainte de a muri, prinţul Arc a de/scris şi a lăsat o samă de Octave la voia Întâmplărilor şi Suferinţelor următoare! Pentru toţi scriitorii, dar şi pentru toţi cititorii de păcate!... Arc este îngropat lângă Arbaletă, în cimitirul „Eternitatea”, chiar dacă nici cimitirele nu mai sunt sigure şi eterne!... În fiecare sâmbătă, după ce se bat clopotele pentru vecernie, un călugăr tânăr vine tocmai de la schitul Zimbru şi murmură lângă mormintele celor doi îndrăgostiţi, dar şi nepieriţi, cel puţin prin vorbele sale! Uite ce minunăţii se aud dinspre soprană şi tenor, la fiecare sfârşit de săptămână, aşa, ca-ntr-un Ritual al De/Săvârşirii!
„Nu se vedea nimica dinspre zare,/ dar aşteptam să vină mai aproape/ cel nevăzut, necunoscut... şi care/ credeam că poate ştie să-mi adape/ singurătatea mea devastatoare/ şi năucirea dincolo de ape.../ fiindcă, după astea, nu rămâne/ decât dezamăgirea să mă-ngâne!// La deal, printre epave şi recife,/ printre atâtea visuri scufundate,/ printre tăceri şi printre hieroglife/ bâjbâi trecutul şi citesc păcate,/ mângâi secunde moarte şi motive/ care-au închis şi au deschis lăcate.../ în loc să văd sirene lungi, mortale,/ cum trec plângând şi singure la vale!//...
Nici un cuvânt, când i-am ieşit în cale,/ n-a vrut să-mi dea, măcar de alungare,/ măcar aşa, să ştiu că nu-s egale/ morţile noastre tămăduitoare,/ să ştiu că viaţa nu-i pentru taclale,/ ci-i doar o pregătire de plecare.../ dar nu mi-a dat... şi s-a pierdut departe,/ în carte, după carte, fără carte!// Nici un cuvânt, când mi-a ieşit în cale,/ n-am mai avut să-i dau, de bucurie/ că mă primeşte-n gândurile sale,/ în suflet şi-n ce-avea sublim să fie/ de-atunci, încoace... mâinile mi-s goale,/ dar inima mi-i plină cu vecie/ din ochii ei, pe care-i văd în apă,/ mari şi amari... aici rămaşi să-nceapă!”//... Nu?

Citit 329 ori Ultima modificare Duminică, 11 August 2019 17:03

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro