Cu mult timp înainte de Naşterea mea, cam cu o Veşnicie, am (fost) cunoscut (de) două doamne: doamna Maria Aia şi doamna Maria Asta! Amândouă-s la fel de frumoase şi importante! Au aceleaşi trăsături de caracter! Şi fizic sunt leite! Chiar dacă unii şi alţii spun că Una-i bună şi Alta-i rea, eu jur cu mâna pe Crucea din partea de Nord a Moldovei de Sud, înfiptă-n turla Bisericii, dar şi-n Văzduhul Schitului Zimbru, că ambele, şi Aia şi Asta, nu se deosebesc prin/cu nimic! Şed chiar alături! Atât de alături şed, încât pot fi confundate foarte uşor! Fiindcă, în ciuda unor păreri răzleţe şi deloc argumentate, ceste doamne rămân două Mistere pure şi simple într-o Mocirlă alcătuită din Laic şi Religios, din Logic şi Absurd, din Abstract şi Concret...deopotrivă! O mocirlă gratuită! Un amestec tămăduitor, dacă (nu) vrei! Dar şi mortal, dacă (nu) vrei!...Sigur că da! Două doamne ca două Stări! Chiar ca două Bună/Stări, pot zice! Adică: Maria Bună/Stare Asta şi Maria Bună/Stare Aia! Nici măcar nu contează ordinea în care sunt privite şi ne/acceptate! Dacă „omul (când se naşte) face primul pas spre moarte”...şi „omul (când moare) face primul pas spre viaţă”, exact cum gângureşte/hodorogeşte un Deştept, mai are vrun rost Ordinea pe/trecerii prin ceastă Mocirlă?...Iată ce-mi sugerează/demonstrează Aia şi Asta, aflătoare fiind sub Măr, dacă nu cumva o fi Smochin!
„foaie verde mătrăgună/ cine moare se adună/ şi se-mpacă şi se-ndreaptă/ fără vorbă fără faptă!// foaie verde păpădie/ ce tristeţe-n viu şi-n vie/ că nu-i timp şi vreme cică/ de ruşine şi de frică!// nu mai zic astea sunt rare/ zburdă naiba-n fiecare/ ispiteşte cu otravă/ zvârle urlete pe slavă/ scuipă grâu plânge neghină/ bate cuie în lumină/ ş-apoi cică treacă-meargă/ ce măruntă lume largă!// foaie verde n-am cuvinte/ înapoi şi înainte/ cine umblă fără moarte/ uite cum se mai desparte/ în bucăţi şi în silabe!// uite ce de robi şi roabe/ veselesc nimica toată/ suflă nasu-n marea moartă/ pângăresc mediterana/ pun pe ţâţa doamnei ana/ vorbe reci unelte calde!// ce urâte şi înalte/ zidurile-s cu aceste/ crime peste, crime peste...!/ ş-apoi cică treacă-meargă/ ce măruntă lume largă!// cine moare se adună/ nu mai fulgeră şi tună/ nu mai toarnă miere-n sare/ şi-n Biblioteci uitare!//...foaie verde foaie verde/ vino până când ne-om pierde/ în grădina cea adâncă/ unde Aia şede lângă/ Asta...două doamne pline/ cu Nimic şi Tot...în fine!//...ş-apoi treacă-meargă cică/ ce imensă lume mică!//...vino să muşcăm la vară/ tu din măr şi eu din mară/ şi să afle lumea toată/ eu păcat şi tu păcată!”//...
(Publicitate: „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi!” – Mihai Eminescu)...
Nu?
