Ultima mea Marie lucrează la Morgă! Are cincizeci şi cinci de ani, dar pot zice că nu-i trecută aproape deloc! Pot zice că de-o frumuseţe mortală! Nu ştiu exact ce face-n magazia aia cu cadavre, dar nici nu mă interesează! Dacă nu-mi spune de la sine, n-o întreb! Din câte am priceput de la un „mort” care a „înviat” după ce s-a „hodinit” o noapte pe cimentul tristei/spăimoasei hale, cică temerara mea Maria studiază retinele răposaţilor în timpul necropsiilor, fiindcă, de la deştepţi citire, aceste membrane păstrează ultima imagine din ultima clipă a muritorilor pe pământ! Şi cică-i foarte tentant/interesant, mai ales când cercetează retinele celor asasinaţi...şi află detalii despre locul crimei, chiar şi imaginea criminalilor, uneori! Şi cică-şi alcătuieşte o bază de date extrem de utile pentru viitoarele sale romanele poliţiste, la care zice că lucrează mai abitir decât Agatha Christie şi Rodica Ojog Braşoveanu!...Când ne întâlnim, cam o dată sau de două ori pe lună, discutăm despre...ochi! Şi despre dor! Iată la ce „dictare” am provocat-o alaltăseară! Şi mi-a zis că „dictatura” se potriveşte de minune pentru prefaţa romanului „Călimara cu otravă”, pe care vrea să-l finalizeze cât mai repede şi să-l lanseze sub auspiciile Ministerului Educaţiei din România, dacă aşa s-o fi numind şi dacă în Ţara asta mai există Educaţie şi Învăţământ!
„De dor, am uitat că nu trebuie să-mi mai fie dor! de dor, am uitat de ochi! după ultima privire, şi ei au uitat de mine...şi s-au dat jos din cuibare! nici măcar n-am avut timp să-i văd cum pleacă, să le spun la revedere! era să calc pe ei! chiar e norocul lor şi norocul meu: s-au uitat încet şi mult la mine...şi mi-au şoptit să nu mai umblu prin lume, dacă sunt chior! o, doamne, ce ochi! doamne, ce fel de ochi!...Ai văzut, doamnă? nu mi-au zis că sunt orb! doamnă, cât de tare mai ţin ochii ăştia la mine! nici măcar nu vor să-i mângâi...să le arăt o rază...sau să le citesc şi să le scriu ceva despre lumină! se tot uită la mine şi-mi spun să stau liniştit...fiindcă are cine să-i adune cu mătura şi să-i ducă la gunoi! are cine să-i scormonească şi cine să-i mănânce! are cine să-i şteargă şi cine să-şi facă din ei jucărele! că tare mai dor! că tare le-o mai fi dor de cuibare!”...Nu?...(publicitate: „Frumoaso,/ ţi-s ochii-aşa de negri încât seara,/ când stau culcat cu capu-n poala ta,/ îmi pare că ochii tăi adânci sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ şi peste munţi şi peste şesuri,/ acoperind pământul c-o mare de-ntuneric./ Aşa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea!”// – Lucian Blaga)
