Regăsire de Taină (IV)

Scris de Ion Zimbru

Miercuri, 09 Octombrie 2019 00:00

Sigur că da! Neculai Furtună îşi drege glasul şi dă tonul la „Focul vânăt”! Încet şi murmurat, să nu deranjăm cutremurul manelelor din blocurile înconjurătoare, intrăm în cor, în ritmul tulburător, dumnezeiesc şi pământesc totodată, al unuia dintre cele mai frumoase poeme despre Toamnă şi Iubire! Şi iată ce se aude! Şi iată ce-a fost în stare să scrie sufletul şi mintea blondului Serghei pentru sufletul şi mintea dansatoarei/superbei Isadora!... „Focul vânăt e gonit de vânt,/ zările-au uitat să mă mai doară.../ de iubire-ntâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară!// Am fost crâng părăginit pe loc,/ la femei şi votcă dam năvală!/ nu-mi mai place azi să beau, să joc,/ să-mi pierd viaţa fără socoteală!// E de-ajuns să te privesc tăcut,/ să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,/ ca uitând întregul tău trecut,/ tu să nu mai poţi pleca la altul!// Tu, mers gingaş! tu, surâsul meu!/ dac-ai şti, cu inima-i pustie,/ cât poate iubi un derbedeu/ şi cât poate de supus să fie!// Cârciumile le-aş uita pe veci,/ n-aş mai şti nici versul ce înseamnă,/ de-aş atinge-aceste braţe reci/ şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă!// Veşnic te-al urma pe-acest pământ/ depărtarea mi-ar părea uşoară.../ de iubire-ntâia oară cânt,/ la scandal renunţ întâia oară!// Nu regret, nu mă jelesc, nu strig!/ toate trec ca floarea spulberată!/ veştejit de-al toamnei mele frig,/ nu voi mai fi tânăr niciodată!// N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,/ inimă răcită prea devreme!/ s-o pornesc desculţ, din nou, la drum,/ stamba luncii n-o să mă mai cheme!// Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar/ pui pe buze flacăra pornirii!/ O! Pierdutul prospeţimii har/ cu vioiul clocot al simţirii!// În dorinţe-ncep zgârcit să fiu!/ te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?/ parcă pe un cal trandafiriu/ vesel galopai de dimineaţă!// Toţi suntem vremelnici pentru veci,/ rar ning fragii frunzele deşarte...!/ Binecuvântat să fie deci/ că trăiesc şi că mă duc spre moarte!”//... Prăpăd se uită cu lacrimi la Furtună cu lacrimi! Mutelcă se uită lăcrămând la Cherpedin lăcrămând! Şi eu ce să fac? Eu lăcrămez mai mult decât toţi! Torenţial, adicătelea! Dumnezeule, ce linişte ai pogorât printre oameni! Cu ce fel de linişte ai umplut crâşma asta! Ce umezi sunt ochii celor din jur, celor care îşi sting sau îşi aprind amarul la una mică şi cu fundul lat, la una mare şi cu piciorul subţire! Cred că prin astfel de cârciumi a umblat şi a scris Esenin toată viaţa, până când s-a „sinucis”! Cred că a fost atins şi el de aripa Geniului Universal, cum şi alţi şi alţi poeţi cu soartă la fel de bizară, amarnică, infernală! Şi cum să nu te tulburi când asculţi asemenea minunăţii? Cum să nu-ţi dea votca în clocot? şi visul în realitate? şi realitatea în vis?... Sigur că da! Tuscinci, convinşi de Adevărul rostit de Serghei, comandăm câte una mare, fără fund... şi tăcem!... (Stai să auzi!)