Spre alt răsărit şi spre altă răsărită

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Dacă ea (femeia de atunci şi de acum, cu sapă şi fără sapă, vie şi sinucisă) citeşte ziarul de ieri şi vrea să se joace ascunzându-se de mine, frumos şi definitiv?! Dacă el (pictorul de atunci şi de acum, cu pistol şi fără pistol, într-o ureche şi în două urechi, viu şi sinucis) citeşte ziarul de ieri şi vrea să plece frumos şi definitiv?!... Uite, eu n-am iubit-o niciodată, însă începe să mă roadă gelozia, gândindu-mă că poate pleca deodată cu pictorul, pot dispărea împreună, cu tot cu galben, cu tot cu orice clipă şi orice urmă de aducere aminte!... Uite, deja floarea-soarelui nu mai este, iar eu cred că a plecat mai devreme, acolo, să-i aştepte!... Uite, nu se mai vede nimic, nu mai văd nimic, e întuneric peste tot, salcâmii nu mai sunt nici în floare albă, nici în floare neagră! nici vântul nu-i mai clatină a nădăjduire şi dor, a suferinţă şi aşteptare! oare pădurea o fi convinsă că, mult mai mult şi mai dureros decât mine şi exact în secunda asta, îi pierd pe amândoi?... (de fapt, atunci, la înmormântare, pădurea a venit la poartă şi a pus în sicriu flori negre şi albe de salcâm! şi, după cum făcea din păsări şi din ramuri, ar fi trebuit să pricep ce mă aşteaptă, ar fi trebuit să pricep că este şi va fi momentul celui mai limpede adio din universul meu mizerabil şi crud şi necruţător! şi, după cum se uita la mine şi în zarea din faţă... nu în zarea din spate, desigur!... cred că-mi dădea de înţeles unde se duce atât amar de dulceaţă şi atâta dulceaţă de amar, unde va fi să se poată ascunde mirarea şi blândeţea faţă de care am hrănit atâta indiferenţă şi atâta durere în cot, faţă de care am nutrit atâta nepăsare, atâta urâţenie sufletească, atâta lipsă de respect!)... Uite... (ce îngăduitor, încă, mai poate fi Creatorul!)... noaptea începe să se destrame, întunericul începe să se adune într-un singur punct şi să plece (de) unde a venit! şi zarea din faţă... (de fapt, toate zările din tot jurul, nu?)... se face din ce în ce mai lumină, aşa, să pot vedea clar şi pur şi simplu cum Van Gogh, încet-încet şi însoţit de prima mea iubire, îşi pune urechea la loc şi începe să azvârle pistolul într-o mare de galben, într-o mare de răsărită, într-o mare de grâu, aproape de linia ferată, unde crucea sinuciderii se subţiază de vreme şi singurătate!... Iată, chiar aşa... (pentru prima şi ultima dată)... să pot vedea cum pictorul şi domnişoara de atunci scot crucea din lăcomia pământului, îşi fac semnul crucii şi se îndepărtează spre alt răsărit, spre altă răsărită, fără să privească înapoi! şi cât mai departe de Uitarea şi Descântecul Marelui Amurg!

Citit 852 ori Ultima modificare Joi, 23 Aprilie 2020 17:24

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.