Amintiri de/spre Mama (XIII)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Până una, până alta... e Duminică, Soarele stă să răsară, iar Mama deja se vede urcând costişa spre ogor, la praşila a doua de păpuşoi. Geamurile-s toate, la locul lor, ca şi cum n-au fost sfărâmate şi împrăştiate-n mii şi mii de cioburi, pe prispă şi pe lângă prispă, prin jurul adormitului Eu. Mă spăl pe ochi, pe supra/faţă, cum se spune, ies în drum, "trag" poarta, adică n-o încui. Nici n-am cum s-o încui. Nu pot să încui o leasă de nuiele împletite de tata, care ţine loc de poartă. De fapt, aşa-s toate gardurile şi porţile din cătun. Şi nimeni nu încuie nimic, nu zăvorăşte nimic. Nimic nu se fereşte de nimic. Nimeni nu se fereşte de nimeni. Fiindcă funcţionează ruşinea şi stâlpul mârşăviei. Când pleacă de acasă, orice gospodar pune cobiliţa sau ciomagu-n uşă şi un "ochi" de sârmă sau de frânghie la poartă, aşa, să se vadă că lipseşte din bătătură. Şi nimeni n-are curaj să intre. Nimeni nu se face de ocara comunităţii, încercând să "violeze proprietatea" altuia. Când vrea cineva să vină în "vizită de treabă" la mama ori la tata, strigă tocmai din propria-i grădină, dacă i-i greu să vină să strige de la poartă. Şi, dacă i se răspunde, bate drumul. Dacă nu, nu! Nu?
Da... pun cobiliţa în uşa odăii de la mijloc, pun ciomagu-n uşa odăii de la răsărit, pun laţul de sârmă-n poartă... şi dau să plec la Bibliotecă. Soarele-i deja la trei stânjeni suit spre cătun. Aud câinele mare şi negru cum latră şi cum urlă tocmai în fundul grădinii. Ştiu, vrea să meargă cu mine. Dar mi-a poruncit mama să nu-l mai iau, că-i rău. Adică-i bun, cum trebuie să fie un câine! Nu?
Da... mă aflu în drum şi înteţesc paşii spre Rădeşti. Trec de guliile înflorite ale lui nenea Sterian Mihai, trec şi de gospodăria doldora de flori a lui nea Ghiţă Fluture... şi, gata, am şi ieşit din sătuc. Drumu-i domol înspre Valea Zimbrului. Peste tot... numai pâlcuri de copaci, sihle, rediuri, iarbă, linişte, animale şi oameni departe de zadar. O frumuseţe spontană indescriptibilă. O grijă curată ca lacrima de nuntă şi de înmormântare. O măreţie cuminte şi care dă fiecăruia curajul şi credinţa de a merge mai departe. Numai Van Gogh, pictorul despre care ni se vorbeşte şi ni se arată la Şcoală, ar putea să suie-n tablou atâta şi atâta răsărită dată-n floare. Numai oamenii cestui loc minunat sunt în stare să îngrijească aşa de bine sfinţenia văzduhului şi obrazul pământului, linia Vieţii şi linia Iubirii. Da, iată, trec pe lângă râpa în care tata a găsit o mulţime de căţei zvârliţi... şi a luat (unu) acasă!... [Stai să vezi!]

Citit 797 ori Ultima modificare Miercuri, 23 Septembrie 2020 18:48

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.