Amintiri de/spre Mama (XVI)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Cum ziceam, intru-n Bibliotecă. De fapt, în Sanctuar. Însă, în loc de şabloane umplute cu vopsea, în loc de sfinţi pictaţi pe pereţi, adică, văd multe cărţi. Cărţi vechi şi foarte vechi. Foarte puţine cărţi noi. Oare de ce? Nu mai sunt scriitori? Nu-mi vine să cred. Dar, oricum, n-am curaj să iscodesc bibliotecarul, să-mi spună dumnealui unde-s prozatorii şi poeţii proaspeţi. Da, iată-l şi pe nenea care ne dă cărţi! Se uită prin cutia cu fişe de împrumut. Ca şi cum nu m-a văzut. Ca şi cum se face că nu mă vede. Mă cunoaşte. Că el mi-a dat, la porunca mamei, să citesc „Un erou al timpului nostru”, „Aşa s-a călit oţelul”, „Crimă şi pedeapsă”. El mi-a recomandat „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”, al lui Serghei Esenin. Şi tot el nu mi-a „băgat” pe gât (niciodată) cărţile proletcultiste ale lui Alexandru Toma, ale lui Dan Deşliu, Victor Tulbure, Eugen Jebeleanu şi alţii.

Da, mă uit prin rafturi. Cărţile întind mâinile spre mine. Toate. Toate vor să fie citite. Ori măcar răsfoite. Iată-le, întind braţele şi spre femeia aceasta! A fost învăţătoare la şcoala unde a învăţat şi mama, cu 30 de ani  în urmă. Îl deschide pe Serghei Esenin şi-mi citeşte "Scrisoare mamei": „Tu mai trăieşti, bătrână mamă?/ ţie cu supunere mă-nchin!/ Mica-ţi casă seara de aramă/ lumineze-o paşnic şi senin./ Mi se scrie că eşti tulburată,/ că ţi-e dor de mine ne-ncetat,/ că ades baţi drumul supărată/ în paltonul vechi şi demodat.// În albastre seri ţi se năzare/ gând pustiu, ce lacrimii dă val,/ că la crâşmă, într-o-ncăierare,/ mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.// Mamă, nu-i nimic! Delirul fură/ gândul tău, ducându-l spre prăpăd,/ nu-s beţiv chiar în aşa măsură/ ca, pierind, să nu te mai revăd.// Ca-n trecut mi-e inima duioasă,/ am un vis, un vis pe care-l storc,/ să mă smulg din dorul ce m-apasă/ şi la noi acasă să mă-ntorc.// Eu voi reveni pe când răsfaţă/ pomii-n floare satul meu tăcut,/ dar să nu mă scoli de dimineaţă,/ cum opt ani în urmă ai făcut.// Nu trezi deşertăciunea cruntă,/ nici regretul că mă risipesc/ prea devreme, pierdere şi trudă/ mi-a fost dat trăind să pătimesc.// Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!/ Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost./ Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,/ numai tu dai vieţii mele rost.// Fie-ţi, deci, neliniştea uitată,/ nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,/ nu mai bate drumul supărată,/ în paltonul vechi şi demodat!”

Da, mama nu-i bătrână! Cum să îmbătrânească mama, adicătelea? Nu pot a crede!... [Stai să vezi!]

Citit 1153 ori Ultima modificare Duminică, 27 Septembrie 2020 22:21

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.