Ieşirea din satul bunicii spre cătunul meu se află pe-un drum cotit în vârf de pantă, străjuit de muri şi măceşi, de cătină şi tot soiul de scaieţi. Cam trei sute de fluturi pe secundă distanţă am până începe cărarea şerpuitoare spre Valea Zimbrului. Merg destul de încet. De ce să mă grăbesc? Nu are nici un rost să alerg, să creadă Duminica asta că fug de frumuseţe. Chiar am de gând să mă opresc la umbra murului cel mare, înainte de coborâre. Şi chiar mă opresc. E straniu, dar frumos. E frumos, dar straniu. Fiindcă, zice lumea, în adâncimea cestui arbust se află culcuşul unui balaur cu mai multe capete, căzut din cărţile cu basme, fugărit de-un Făt-frumos în curs de modernizare. Mă rog, habar n-are cest personaj cât de urâte-s cărţile goale, fără Zmei, fără Ilene, fără Balauri, fără Zgripţuroaice, fără Cloanţe şi Cotoroanţe!... Nu?
Da... mă dau de câteva ori peste cap, mă fac Voinic şi Viteaz ca-n basme şi mă aşez la umbra marelui mur. Nu aud nici un zgomot, nici o suflare şi nici un suspin de Balaur. Îi simt prezenţa, dar nu-l văd. Cred că-i Balaur de treabă, nu spăimântător, cum avertizează "oamenii mari", aşa, să crape numai ei din fructele cestui arbust ademenitor. Ori, cine ştie, poate bietul Monstru se odihneşte după atâta şi atâta osteneală în luptele cele drepte şi cele strâmbe din cărţi. Ori, pasămite, l-o fi luat acasă vreun cititor amator de senzaţii tari. Văd că a-nceput să se "poarte" fala, principiul "eu am de toate, însă tu n-ai nici măcar Balaur!"... Nu?
Da... vâr mâna-n traistă, scot bănuţii şi-i număr. Sunt exact de-un film. Mi se par foarte mulţi. Scot şi cartea cu poeziile lui Ion Barbu. O deschid şi dau peste un straşnic (cel puţin pentru mine) "Joc secund": "Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,/ intrată prin oglindă în mântuit azur,/ tăind pe înecarea cirezilor agreste/ în grupurile apei un joc secund, mai pur.// Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ de harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi,/ şi cântec istoveşte, ascuns, cum numai marea/ meduzele când plimbă sub clopotele verzi"...!... Mă doare capul. Am uitat de Balaur. Am uitat şi drumul spre casă. Nu-mi trece prin scăfârlie că, nu peste mult timp, acest poem devastator are să-mi stingă zilele şi are să-mi aprindă nopţile, are să-mi mute toată viaţa pe linia De/Dusă între nadir şi zenit!
Mă trezesc din transa indusă de cest prim/ar "joc secund"... şi plec. Dar nu plec spre Vale. Plec spre "Lacuri", să-i spun mamei ce am făcut! Ce-am făcut?. [Stai să vezi!]
