EVANGHELIE şi LEGE (II)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Nea Ion Dumbă abia mă vede şi abia-mi răspunde la salut, aşa-i de ocupat cu paza pădurii. Că-i pădurea Statului, nu a celor care-or s-o taie pe toată, mai târziu, cam peste jumate de secol, s-o facă foc la grătarul cu femur de cinteză şi pectoral de cuc, dar şi scânduri şi furnir pentru copârşeul în care va se mute mă-sa moartă de ciudă că a plămădit, a frământat, a dospit şi a fătat asemenea criminali. Da?

Pădurarul are un caiet cu linii paralele orizontale şi verticale, în care trece (cataloghează) toţi copacii. Îi scrie după mai multe criterii: după înălţime şi diametru, după esenţă, după culoare, după vârstă, după boală. Îi scrie şi îi descrie cu plumb chimic. În dreptul fiecărui arbore notează şi numărul de păsări care mai cântă ori nu mai cântă-n crengile-i desfrunzite. Şi, dacă tot are răbdarea amănuntului în ceastă numărătoare/catagrafiere, operează în registru şi câţi iepuri îi taie calea prin dreptul unui stejar, şi câţi mistreţi îl sperie lângă un jugastru, şi câte căprioare l-admiră alături de-un tei, câţi bursuci îl pândesc dintr-o scorbură, câte nevăstuici foşnesc prin frasini şi prin aluni. Altfel spus, nimic nu-i scapă din vârful creionului şi din ochii albaştri ca vioreaua. Desigur, nea Ion Dumbă are şi puşcă de-a curmezişul spinării lungi şi late cât loitra. O are încărcată nu pentru ca să puşte fazani sau turturele sau ghionoaie sau sticleţi, ci pentru ca să bage spaima-n lotri şi-n gânduri duşmane ultimului obstacol, ultimei posibilităţi de apărare a pământului: pădurea. Bineînţeles, cest vajnic pădurar are şi pălărie verde, cu pene de gaiţă la şiret. Şi bocanci verzi. Şi ciorapi verzi. Cămaşă, la fel. Până şi cântecul pe care-l murmură începe cu frunză verde, deşi toamna-i prezentă peste tot şi chiar o văd, fantomatică şi lungă, deşirându-se ş-apoi depănându-se la un pas de nea Ion, parcă îngânându-l cu Labiş: "Toamna îmi îneacă sufletul în fum,/ toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare,/ dansul trist al toamnei îl dansăm acum,/ tragică beţie, moale legănare!"// Mâine dimineaţă o să fim străini,/ vei privi tăcută, mâine dimineaţă,/ cum prin descărnate tufe, în grădini,/ se rotesc fuioare veştede de ceaţă!"

Şi eu (eu, ţâncul trimis de mama să iau bonul de lemne de la ţaţa Maria) ce să zic? Ce să fac? Încerc să-mi aduc două strofe din viitor: "Pe fiecare frunză scrie toamnă,/ cu galben în caligrafii de vânt.../ Tu iartă-mă şi bună seara, doamnă.../mi-i frig, mi-i dor şi parcă nu mai sînt!"// De ce mi-i dor, e singura-ntrebare,/ caut răspuns, zburându-mă în gol,/ eu, pasărea de-a pururi călătoare,/ de-a pururi rătăcindu-se de stol!"... [Stai să vezi!]

Citit 772 ori Ultima modificare Joi, 22 Octombrie 2020 15:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.