Marele Fix (III)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 16 Ianuarie 2021 00:18

Da, e minunat să vezi pe cineva cum alunecă peste marginea satului, peste o margine, oricare ar fi ea! Să aluneci dincolo, fără scandal, fără alai, fără nici o rezervă, cu toată încrederea, cu toată bucuria! Şi să nu auzi decât clopotul! Şi să nu auzi decât clopotarul printre dangăte de chemare acasă, printre absurd şi normal, printre real şi imaginar, printre abstract şi concret: „Ţăranul n-are timp s-asculte bătaia orelor exacte. Puţinele-s aşa de multe... şi e departe ziua Şapte! Se-ntunecă a vreme bună, a mămăligă pentru aţă. Abia mai are timp să spună: tu-i Dumnezeul ei de viaţă! Şi n-are timp de lăcrămare. Strânge grămezi de sărăcie!...Din când în când, ţăranul moare...şi n-are chef să mai învie! Ce tristă-i uşa fără clanţă! Înţepeneşte roata morii! Tu-i Dumnezeul ei de viaţă! Lua-le-ar naiba de istorii! Puţinele-s aşa de multe...şi e departe ziua Şapte!...Ţăranul n-are timp s-asculte bătaia orelor exacte!”...Nu?...De peste marginea satului, adică de Dincolo, adică dinspre Marele Fix, ca un fel de răspuns la clopot şi la clopotar, se distinge clar, limpede ca apa chioară din cele trei fântâni: „Mă pregăteam să te aştept cu ochiul stâng în ochiul drept! Eram fulgerător pe câmp, norocul meu cu sânge strâmb! Va fi încet, va fi târziu...nu-mi pasă nici de barcagiu! Să te ferească Dumnezeu, norocul meu cu sânge rău! Întreb: a fi? sau a nu fi? Mai bine nu ai mai veni! Mă pregătesc să te omor, norocul meu cu sânge chior! Câte potcoave fără cai! Şi patru foi: aproape rai!...Dar sunt pe malul celălalt, norocul meu cu sânge cald!”...Nu?...Care va să zică, sunt norocul Marelui Fix! Care va să zică, oare? Cine are curajul acesta? Cine-şi asumă acest drept, această mare răspundere? Aşa, ca printr-o ceaţă amestecată cu negură, parcă-mi aduc aminte că tata era-n stare fizică şi sufletească să-mi răspundă la ceste întrebări, însă nu le-am dat nici o cât de mică atenţie. Acum, când fântânile-s aproape goale şi preţul lor creşte-n fiecare zi, încep să mă trezesc la realitate, tocmai acum, când, iată, sunt pe margine, gata de alunecare Dincolo: „Tata mi-a dat o căruţă. Şi n-are, sărmana, o roată! Văd cum o paşte rugina. Şi zic: ce căruţă ne/toată! Tata se uită la mine, zâmbeşte şi-ncepe să tacă. Aş vrea să-l întreb fără milă: cu ce s-aduc iarbă la vacă? Tata s-aşează pe prispă. Şi parcă îmi spune: sărmane, fă-ţi roată şi pune-o pe cale, aiurea te-nchini la icoane! Tata începe să râdă. Butucul e gata să cadă. Iau Luna înaltă şi plină...şi-o pun la căruţă drept roată!”...[Stai să vezi!]