Până la El, până Acolo - până la Început, adicătelea - nu-i chiar aşa de departe! Chiar se vede tocmai de Aici! Şi se vede foarte bine! Se vede în toate mişcările şi în toate plimbările şi în toate amănuntele sale! I se aud şi i se văd lacrămile! I se aud şi i se văd paşii! Se aude şi se vede îmbrăţişându-şi văzduhul şi duhul Alcătuirii sale! Da, i se aud şi i se văd rugăciunile şi rugăminţile către toţi aceia care trebuie musai să ajungă la El, dar e foarte mult şi foarte greu de mers până în jurul Său fiindcă drumu-i nedrept! E cotit, adică! E aşa de cotit, încât, de cele mai multe ori, îmi trebuie mai mult de o Viaţă ca să ajung lângă Majestatea Sa! De multe ori îmi trebuie chiar o Moarte întreagă pentru a primi bucuria întâlnirii cu El! Dar... ce mai contează o Viaţă şi o Moarte, ori amândouă, când tentaţia şi ademenirea sunt mai puternice decât orice stăpânire, decât orice resemnare?!
Sigur că da!... Şi merg, şi merg, şi merg...! Doamne, câtă nedreptate ai dat cestei cărări spre Început! De ce nu i-ai dat dreptate, ca să ajung şi eu măcar în ultima Clipă? Îţi place, Doamne, să mă chinui! Şi-ţi place să-l chinui şi pe El! Însă nu pot să nu-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea comunicării sufleteşti cu Înălţimea Sa! Chiar acum suntem în legătură directă şi chiar transcriu minunea, chiar aşa se întâmplă!... ”dulcele meu singur cireş amar,/ umbli cu crengile pline de flori/ prin grădina şi ograda în care îmi amintesc de mama/ cum asculta vro două privighetori/ şi le ruga să fie acasă când ne vom întoarce cu toţii/ pentru ca să fim martori la toate sfârşiturile şi la toate începuturile roţii!// cum îţi ziceam,/ dulcele meu cireş amar,/ umbli prin grădină şi prin ogradă ca un rege,/ umbli ca un stăpân cu crengile la spate.../ şi-i spui mamei să deschidă fereastra şi poarta şi uşa la singurătate,/ că vrei să vii înaintea noastră,/ la capătul satului în care/ totdeauna capătul acesta-i capătul celălalt.../ şi să ne aştepţi cu muguri amari,/ cu frunze amare,/ cu flori amare,/ cu păsări amare.../ până se coc cireşele amare şi până se încântă păsările amare.../ şi până ne vezi pe amândoi în depărtare:/ până la cer de adâncă/ şi până la cer de adânc,/ până la pământ de înaltă/ şi până la pământ de înalt.../ cum ne apropiem să nu mai plecăm niciodată,/ pentru ca să fim martori când mama ne cântă şi ne descântă/ şi ne face şi ne dă dulceaţă de cireşe amare pe roată,/ pe aceeaşi în pururi deşartă şi nemiloasă roată!”
