AVENTURI

Scris de Ion Zimbru

Miercuri, 10 Martie 2021 00:00

În a doua Copilărie (de la cincisprezece la douăzeci de ani, între 1967 şi 1972, adică) mă aflu în Galaţi, locuitor vremelnic în bloc internat al unei şcoli, dar şi chiriaş la cel puţin o duzină de gazde mai mult ori mai puţin im/pertinente şi in/decente pentru modul meu de a vedea viaţa în alergare după moarte. Fiindcă, în esenţă, nu asta face „omul” între cântecul de leagăn şi prohod? Şi chiar asta face „bietul” om: andantino ori lento, fiecare-şi execută, vrea/nu vrea, partitura-i dintre maternitate şi cimitir! Nu?... Cum ziceam cu câteva rânduri mai în urmă, aplic foarte des metoda „rămâi sănătoasă, cucoană,/ că-mi iau geamantanul şi plec!”... Cum să mă prindă sfântul Dumitru pe strada Pescari, unde m-am mutat în ziua sfântului Gheorghe, dacă tanti gazda mă urmăreşte pas cu pas, nu cumva să stau prea mult cu becul aprins, nu cumva să „vâr” gagici în odaie, nu cumva să aduc amici la lectură în grup, nu cumva să mă culc îmbrăcat, nu cumva să nu respect programul de odihnă al curţii, nu cumva, nu cumva...? Cum să stau mai mult de două luni pe strada Română, când madam stăpâna ogrăzii îmi dictează ce îmbrăcăminte să port, ce să mănânc dimineaţa, la prânz şi seara? Gata, nu se mai poate, mă pregătesc să mă mut peste câteva zile, dar vreau să-i „plătesc” şi să-i „mulţumesc” într-un fel anume! Pentru că ea-mi pregăteşte hrana, exact în dimineaţa/duminica plecării îi dau o sută şi cincizeci de lei (fix valoarea chiriei pe o lună) şi o listă detaliată cu ce să-mi cumpere şi ce să-mi pregătească pentru săptămâna următoare! Dar nu-i spun prin care magazine alimentare să umble şi să-mi caute „mofturile” mele! Aşa, pentru ca să umble tot oraşul, că nu-i haleală la tot pasul, cum peste patruzeci de ani!... Aşadar, madam Florica îmi surâde ca o egretă şi se grăbeşte să plece după cumpărăturile (multe) menţionate în listă! Din urmă, cam după zece minute, „îmi iau geamantanul şi plec”! Plec repede şi furişat, că mi-i frică de zgripţuroaică, nu glumă! Plec la o altă gazdă, în Vadul Ungurului, cum ştiţi foarte bine că se cheamă mahalaua legendară dinspre lacul Brateş!... Peste nici o lună, primesc o invitaţie pe care scrie albastru pe alb, dar şi aproape analfabet, să mă prezint („în termen de cel mult o zi şi o noapte de la primirea prezentei”) la sediul Miliţiei orăşeneşti! Desigur, mă ia cu frisoane, că nu prea agreez acest fel de invitaţii, acest fel de întâlniri! Trebuie să mă duc! Nu îndrăznesc să ignor „porunca”! Fiindcă, pe parola mea de onoare, n-am chef să mă „mângâie” vrun plutonier major Marin, cum mă chinui să citesc/descifrez pe citaţie!... (Stai să vezi!)