Bădia Nimeni locuieşte la marginea satului cu toate casele la marginea satului. Tanti Nicăieri locuieşte la marginea satului cu toate casele la marginea satului. Cum s-ar spune şi cum se vede, sunt vecini de margine. Noaptea, bădia stă pe prispa casei şi se uită la stele. Noaptea, tanti stă pe prispă şi se uită la stele. Din când în când, ca să nu-i doară cuibarele ochilor, se privesc reciproc şi avantajos. El o priveşte cu irisuri verzi-amărui. Ea îl priveşte cu irisuri negre-amărui. Din când în când, ea declamă printre lăcrămări de admirare şi respect şi descântare: „Tot astfel, când al nostru dor/ pieri în noapte-adâncă,/ lumina stinsului amor/ ne urmăreşte încă”!... Ziua, bădia nu stă pe prispă şi nu se uită la stele. Ziua, tanti nu stă pe prispă şi nu se uită la stele. Se duc (împreună) pe dealul celălalt. El îi face coroniţe din flori nemuritoare. Ea se uită frumos cum îi face coroniţe din flori nemuritoare. Din când în când, ea declamă printre lăcrămări fără de care nu se poate: „Ia-ţi sufletul de seară, doamna mea.../ îmbracă-l într-o rochie de seară,/ şi să-l valsăm până la prima stea/ cu inima mergând pe dinafară!// Ia-ţi ochii de-ntuneric, doamna mea.../ şi lasă-i să mă prindă (într-o noapte)/ cum iau lumină şi cum fac din ea/ o nuntă de copaci cu mere coapte!// Ia-ţi inima de treflă, doamna mea.../ bătaia-i poate pune cruce, însă/ alcătuirea ta de catifea/ îi dă aripi, să nu mai meargă plânsă!// Ia-ţi totul de plecare, doamna mea.../ că valsul cesta-i lung şi mult şi poate/ lua-n acelaşi dans ultima stea/ făcută franjuri de singurătate!”... El îi face coroniţe din flori nemuritoare, o ascultă şi-i spune: „Eu nu mai pot (cu ochii) să murdăresc biserici!... Sunt plini de răni, sărmanii, gunoaie verzi... şi mint! Doar tu mai ştii a-i scoate-n lumină, să-i desfereci şi să-i arunci în urme spălate cu absint! Nu pot (măcar o clipă) să-ţi mângâi singurarea lăsată din culoarea nemerniciei lor! Sunt chiori, drept ispăşire-a păcatelor pe care-a pus gândul meu absintul catedralizator! Abia o pâlpâire fără obraz mai arde-nainte de uitare în „unde”, „cum” şi „când”... vor încuia sub gene un timp, un somn, o moarte, o splendidă himeră-n zadar bisericând! De-a lungul şi de-a latul necunoscut al firii şi-al mânurilor tale, câte priviri au fost să fie, niciodată n-au plâns curat, de mir i-i regretului că-mi şade sfinx în pustiu... şi prost! Nu are nici o vină nimeni: nici tu, nici Dante, nici Iov, nici Diogene, nici Milton, nici Homer că ochii mei crezură-n biserici sicofante, crezură în iubire... dar s-au izbit de cer! Şi au căzut în lume, murdari!... Doamne, mă iartă!... Dacă (aici şi-acuma) împărăţi-a ta-i, de ce atâţia îngeri au (azi) arcada spartă şi moartea pune lacăt la linişte şi cai?”...
Bădia NIMENI și Tanti NICĂIERI Scris de Ion Zimbru
