Sigur că da!...Frumoasă şi darnică Mumă a Pădurii mi-a scos Dumnezeu în cale şi-n timpul vieţii mele în/spre asfinţire! Iat-o, cu gesturi parcă legănătoare şi cu o blândeţe care a împăcat baba cu moşneagul şi fetele acestora, aşează pe şervet cele mai rare şi simple şi naturale mâncăruri din sudul Moldovei de nord, dar şi din nordul Moldovei de sud: chisăliţă din cireşe pădurence, amare şi mărunţele, câte o strachină la fiecare! o oală de lut, obişnuită şi plină cu chişleag din lapte de Joiană, pentru tustrei! o crăticioară cu jintiţă făcută chiar în dimineaţa acestei zile, la stâna lui Gheorghe Vintilă din Adam! trei felii de burcă! trei ulcicuţe de covaşă! drept aperitiv, câte un buchet de măcriş! şi, ca desert, o poală de pere şi mere pădureţe!...Înainte de ospăţ, Muma ne-ndeamnă la-nchinare şi rugăciune! N-avem încotro! Eu şi cu nea Tonitza, credem ori nu credem, ne facem semne de cruce mari cât crucea lui Vasile Anghel! Mormăim, spunem Tatăl Nostru...şi dăm să ne apucăm de horpăit! Muma se uită la noi, aşa, ca şi cum trebuie să nu începem, ca şi cum mai are ceva de adăugat! Şi chiar adaugă! Scoate din sân o carte veche, foarte veche...şi citeşte (din David, bineînţeles) Psalmul I, Versetul I! Auzim: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori!”...Nu?...
Mâncăm! Mâncăm încet, chiar dacă ne chiorăie maţele de foame...şi chiar dacă manierele elegante nu ne dau afară din pădure! Pe la mijlocul ritualului, Tudor se uită la ceas, se uită şi la mine...şi mă întreabă hodoronc-tronc, surprinzător: „Vezi toporul ista?”...Sunt uluit! Nu înţeleg de ce-mi pune astfel de întrebare, ce vrea să-mi sugereze, ce rost au vorbele sale! După câteva minute, fără să mai înghit ceva de pe aşternut, îi răspund sec: „Îl văd!”...Strănepotul pictorului râde
gospodăreşte, cu aer de învingător! Continuăm să mâncăm! Eu mă străduiesc din răsputeri să-mi ascund temerea iscată de Tonitza, cu toporul! Mestec nişte mere şi nişte pere, cam în silă! Stăpâna Pădurii tace şi ne priveşte ca şi cum ar aştepta ceva, ca şi cum ştie că Tudor o să dezlege taina din întrebarea-i ciudată, cel puţin! Parcă şi pe Anghel îl auzim aşteptând dezlegarea! Şi nu mai durează mult! Ca din adâncuri, auzim: „Cu toporul ista te-au fugărit paznicii, atunci, până în Râpa Fasolei şi până-n inima nopţii! Cu toporul ista l-au omorât pe Vasile! Tata l-a luat de la ei şi l-a păstrat până acum! Gata, îngropăm toporul! Chiar aici îl îngropăm, lângă cruce!”...(Stai să vezi!)
