PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (VI)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Încet, cu mişcări desăvârşite, ca şi cum ar fi pentru ultima oară, Tudor Tonitza sapă groapa toporului. Cu toporul o sapă. Lângă crucea lui Anghel. Sapă şi zice uitându-se spre pământ, cu vorbe egale, măsurate o viaţă întreagă, parcă: „Auzi, tanti Mumă a Pădurii?! Auzi, nea Ion de la Zimbru?! Să iei viaţa unui om, aşa, doar pentru că a furat un harbuz!? Ştiţi că ucigaşii nu au păţit nimic, da? Şi ştiţi de ce, nu? Dacă nu ştiţi, vă spun eu! Cică nicăieri, în nici o Carte cu Legi, nu-i reglementat furtul de pepeni! Cică omul are voie să-şi apere proprietatea, fie ea şi un hectar cu pepeni, cu orice preţ! Cică bunul simţ nu mai contează, nu mai are nici o valoare, e pe cale de dispariţie, nu mai durează mult şi va fi un biet cuvânt în dicţionar, sau şi de acolo va fi şters! De fapt, e-n ochii fiecăruia cum stau treburile cu furatul în ţara asta şi cum devine chestia cu i/responsabilitatea când vine vorba de nesimţire! Ar trebui, în toate timpurile şi-n toate vremurile, să fie instituită şi să funcţioneze o Curte a Bunului Simţ, unde fiecare să-şi dea samă pentru netrebnicie, chiar dacă nu scrie-n Codul Civil ori Penal! Vezi, nea Ioane? Dacă te prindeau, atunci, cu toporul ista te hăcuiau! Şi pe tine, şi pe Ion celălalt! Dar să ştiţi că ucigaşul, cel care a dat cu toporul, adică, nu complicele, a murit de remuşcare! De inimă rea, cum se spune! Doi oameni morţi pentru un harbuz! Câtă lipsă de dumnezeire! Câtă grozăvie! Ce părere aveţi?”...Stăm încet şi tăcem tare! Păsările, câte mai sunt şi câte au mai rămas din praştia mea şi din a altora ca mine, vin şi ciugulesc resturile de pe şervetul binecuvântat! Tonitza îşi aprinde o mahorcă sucită-n petic de ziar, trage câteva fumuri grele şi albastre până dincolo de plămâni, scoate toporul din coadă, îl înveleşte într-o frunză de brusture, îl aşează-n groapă ca pe morţi şi dă ţărnă peste el, cu talpa piciorului! Muma Pădurii scoate din sân Cartea Regelui David şi citeşte Versetele I, II şi III: „Doamne, nu mă pedepsi cu mânia ta şi nu mă mustra cu urgia ta! ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele! Sufletul mi-e îngrozit de tot!”...Dinspre răsărit, dinspre satul Pererîta, aproape de Hotin, se aude vocea eterată a poetului Grigore Vieru: „Când sunt eu lângă Mama,/ somnul ei pe deal e adânc;/ în rănile palmelor ei ciocârlia/ poate să-şi lase ouăle.// Ai, ai,/ umbra păsării-n amiază/ palma Mamei bandajează!// Când sunt eu lângă ea,/ Mama doarme cu capul/ pe frunză de poamă;/ fierbintea ei respiraţie/ roteşte pe cer Soarele, Luna.// Ai, ai,/ s-a lipit de ceruri Luna/ ca obrazul meu de Muma!”...Nu?...Sigur că da!...(Stai să vezi!)

Citit 601 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.