APROAPE și DEPARTE

Scris de Ion Zimbru

Miercuri, 08 Septembrie 2021 00:00

Aproape are irisuri albastre. Departe are irisuri verzi. Ion se întreabă ce culoare se întâmplă dacă (se) amestecă verde cu albastru. Maria cu Ion, adică. Aproape cu Departe, adică. Adicătelea, aproape cu departe, nu? Sigur că da! Cum să nu (se) întrebe? Şi Departe îşi pune aceeaşi întrebare. Dar n-are curaj să vină lângă Aproape şi să-i spună în faţă. Stă dincolo de gard şi trebăluieşte. Dar şi trage cu coada ochiului verde la Ion. Ion stă dincolo de gard şi trebăluieşte. Dar şi trage cu coada ochiului albastru la Maria. Ion Aproape se apropie de Maria Departe şi începe să-i spună aşa: "rămân în urmă urme de păcat/ eu nu mai am putere să le şterg/ am fost naiv şi prea (ne)vinovat/ m-am încălzit lângă un aisberg.// dar am să fiu un cezar până când/ ce e al meu va fi numai al meu/ jocul e trist şi zarul e rotund/ ce ochi albaştri are dumnezeu!"//... Maria Departe ascultă şi tace. Apoi, după ce n-are curaj să spună nimic, se apropie de Ion Aproape şi începe aşa să-i zică: "uitau să plece păsările toamna/ nimeni/ nici chiar dumnezeu nu mai ştia să ningă/ nopţile erau adevărate victorii ale luminii/ iar secundele se izbeau aşa de tare undele de altele/ încât nu mai auzeam decât luna/ galbenă şi rotundă ca o mirare.../ atât de mult o iubeam pe maria!"... Aproape lăcrămează şi-şi aprinde o mahorcă-n foaie de ziar. Departe lăcrămează şi aduce două chisele de dulceaţă. Şi două pahare cu apă. Şi încep să mănânce şi să bea cu gardul între ei. Între ei nu-i numai gardul, ci şi prejudecata. Şi ruşinea. Şi respectul încăpăţânat pentru Ioana şi pentru Costică. Şi primăvara asta frumoasă. Gardu-i ţine departe... însă primăvara-i apropie. Măcar sufleteşte. Şi pasărea-cinteză îi apropie. Se bâţâie prin salcâmul moromeţian şi trilureşte devastator: "foaie verde foaie rară/ am ajuns la primăvară/ am ajuns pe înserate/ şi mă uit şi văd cum cade/ pe costişă raza lunii/ să se bucure nebunii/ că de mult nu mai văzură/ o aşa minunătură// foaie verde foaie deasă/ iau nebunii câte-o rază/ şi o cară în spinare/ pân-se face ziua mare/ pân-se face noaptea mică/ să nu le mai fie frică/ nici de hoţi nici de lichele/ să se uite doar la stele// foaie verde foaie caldă/ de sulfină şi lavandă/ staţi oleacă în grădină/ ştiu şi cred că va să vină/ o mireasă foarte lungă/ deie domnul să ajungă/ naltă cât e raza lunii/ că aşa sunt toţi nebunii// foaie verde mai subţire/ ca mustaţa unui mire/ foaie verde mai frumoasă/ ca blestemul de mireasă/ daţi în flori şi daţi în poame/ cum dă pântecele mamei/ nu cumva să mi se pară/ că nu sunt la primăvară!"... Se aude o bătaie în poartă. Şi la poarta lui Ion, şi la poarta Mariei. Oare cine să fie chiar în acest moment halucinogen?