Sigur că da!... Încet şi-n tăcere, ceşti tuspatru (reuniţi printr-un joc devastator al întâmplării) dărâmă gardul împărţirilor şi al despărţirilor de atâta vreme bună şi rea, dar şi de atâta trecere a timpului indiferent şi in/util. Nuia cu nuia şi par cu par, „zidul” scade, dispare, se face una cu cerul şi alta cu pământul, lăsând loc luminii să inunde ogrăzile şi grădinile, sufletele crispate ale celor doi Departe şi ale celor doi Aproape. Nimeni nu a mai văzut atâta lumină tocmai de atunci, de când Ilie Moromete a tăiat salcâmul „ca să se mire proştii”. Unu câte unu, doi câte doi, mulţi câte mulţi, toţi câte toţi... sătenii se adună ca la facerea/refacerea unei minuni. Şi clevetesc. Şi nu pot înţelege de ce începe să nu mai fie gardul în memoria lor, în memoria colectivă umplută cu garduri şi despărţiri. Însă nu au curaj să întrebe, nu au destul „stuchit” la furcă pentru a iscodi intenţiile harnice ale Mariei şi Ioanei, ale lui Costică şi Ion. Nu au. Nu fiindcă le-ar fi vro ruşine sau vro teamă de celebrul „ca să se mire proştii”, ci pentru că-n interioarele şi-n exterioarele lor cloceşte ideea lucrării diavoleşti peste ţinutul lor uitat de Alfa şi Omega, uitat de emoţia şi entuziasmul imprevizibilităţii. Fiecare consideră, dar şi crede cu străşnicie, că cei doi „morţi” şi cei doi „vii” nici nu există. Mai mult, sunt din ce în ce mai convinşi că asupra lor s-a abătut o hipnoză generală, un fel de halucinaţie contagioasă. Ca fălcile unei menghine uriaşe, sătenii Zimbrului se apropie de Departe şi de Aproape, ca şi cum ar vrea să-i sfărâme, să scape de spectrul unei presupuse nenorociri, aşa, fără vorbă multă, fără vro declaraţie de război, fără vro explicaţie smulsă din spaima lor de neant şi anatemizare. Ion şi Costică simt primejdia. Femeile îşi fac semnul crucii şi caută ajutor în privirile bărbaţilor. Fălcile se apropie, se apropie...!... Brusc, dar foarte calm şi stăpân pe sine, Ion se suie pe buturuga din mijlocul bătăturii şi glăsuieşte către mulţimea înfierbântată, răspicat şi fără posibilitate de replică: „Vă mulţămim foarte mult că aţi venit să ne ajutaţi la stricarea istui pârdalnic de gard! Şi, ca să nu spuneţi că aţi bătut drumurile şi cărările degeaba, vă invităm şi la nunţile noastre, care s-or petrece în aceeaşi zi, adică duminica următoare!”... Sătenilor nu le vine să creadă ce văd şi ce aud!... Şi chiar aud: „Se cunună roaba lui Dumnezeu, Ioana Aproape, cu robul lui Dumnezeu, Costică Departe!”... Şi încă: „Se cunună roaba lui Dumnezeu, Maria Departe, cu robul lui Dumnezeu, Ion Aproape!”... Adică, morţii cu morţii şi viii cu viile, nu?... Şi ce nunţi! Aşa, ca un fel de comemorare colectivă a mirilor călcaţi de tren în ziarul de ieri!... Şi câtă bucurie fără garduri! Cred că se aude! Nu?... NEC PLUS ULTRA!
TRĂIESC și ACUM, daci n-or fi MURIT Scris de Ion Zimbru
