Din când în când, cam de două ori într-o viaţă (prima oară, la Sosire... şi, a doua oară, la Plecare), nenea Unu bate la poarta lui moş Ion Mutelcă, îl salută cu tot respectul din centrul şi din marginea Infinitului... şi-l roagă frumos să-i aducă şi să-i arate răbojul. Aseară, chiar c-o clipă înainte de-a răsări Luna plină şi goală, când greieri murdari de tristeţe şi praf îşi încearcă puterile şi-şi trimit în văzduh ultimele acorduri/dezacorduri ale Deşertăciunii planetare, nenea Unu ciocăneşte şi strigă la poarta moşului Ion. Încet şi foarte atent, ca un orologiu pus pe mers înapoi, acesta vine şi deschide. Când arată răbojul, lui Unu nu-i vine să creadă că vede o crestătură mai puţin. Şi cere explicaţii. Scurt şi cuprinzător, fără să-şi facă probleme existenţiale şi fără emotivitate evidentă, moş Mutelcă zice că se duce înspre Sosire, nu înspre Plecare. Tacticos şi lent, Unu îşi aprinde o ţigară Universală, inspiră o porţie de fum sănătos şi îndelungat din centrul şi până-n marginea Infinitului... şi începe să asculte explicaţia/mărturisirea lui Mutelcă. Aude:
"Un nene se uită la mine şi cred că gândeşte aşa: iată o sperietoare de ciori! Alt nene se uită la mine şi cred că gândeşte aşa: iată un stâlp de iluminat publicul! Mai mulţi nenea se uită la mine şi cred că gândesc aşa: iată Cavalerul Proastei Figuri! Şi tot aşa: iată vrăjitorul din orz, iată rătăcitul prin răsărită, iată craiul de poartă nouă, iată cultivatorul de nu-mă-uitare... iată cum arată mâncătorul zilelor noastre, detonatorul luminilor noastre, desfăcătorul de minuni, des făcătorul de ispită!...
Sigur, Poetul nu are cum să nu se uite la ei, nu are cum să nu gândească-n acest fel: doamne, ce mult gândesc alde nenea! ce mult gândesc alde tanti!... dar de ce nu vorbeşte nimeni? de ce nu vor să-mi ceară o bucată de piatră şi o bucată de iască?...
Nenea Unu se uită la Poet şi gândeşte exact aşa: lasă-i să umble printre înăuntru şi afară... fiindcă nu vor afla Niciodată că Tu - adică Eu, adică Gândul - ai fost şi vei fi pururi o Fantomă de Treabă, infinitezimala distanţă dintre Tot şi Nimic, prima şi singura şi ultima Sămânţă Elementară!"...
Carevasăzică, e gata cu dilema lui Hamlet! "A fi or a nu fi"... nu mai are farmec, nu mai are valabilitate! Cred că se poate aminti Ioanid Romanescu: "Va trebui să-mi strici şi somnul morţii/ cum somnul vieţii mi-ai stricat;/ lega-ţi-aş eu de gât talanga lunii/ cum de talanga Poeziei sunt legat!”
