Da... femeia frumoasă şi inteligentă - încă mai cred - mă lasă câteva minute lungi în suspans. Nu articulează nici un cuvinţel. Oare de ce? Nu cumva şi-a dat sama că-s cel de Atunci şi de Acolo? Şi oare de ce nu-mi spune să-i citesc ce-am scris în conformitate cu ce mi-a pozat? Şi oare ce ascunde-n tăcerea asta criminală? Chiar o rog foarte frumos: "Te rog foarte frumos să nu mai taci atâta! Şi te rog la fel de foarte frumos pentru ca să mă laşi să-ţi spun poezia asta, să vezi şi tu ce-nsemnează semantică, semiotică, proprietate fizică şi chimică a cuvintelor, să realizezi de unde vine, unde ajunge şi unde pleacă Poezia, să te clarifici cum că Poezia (Regina literaturii) se află dincolo de cuvinte! Şi cu cât reuşeşti s-o afli mai departe, din ce în ce mai departe de spatele cuvintelor, cu atât mai mult se numeşte Poezie! Hai, mă ţii în şah? Ce pupăza-mi pregăteşti? Te rog frumos, te rog din tot sufletul meu, pe care mi l-ai lăsat Atunci şi Acolo, când ai plecat cu fantele de treflă!"
Tace şi mai tare! Zâmbeşte puţin, dar trist, foarte trist! Ce triste şi singure sunt dumitriţele pe morminte! Dinspre biserică se aude fornăitul preotului plictisit de atâtea şi atâtea vecernii, de atâtea şi atâtea prohodiri, slăviri şi cântări in/utile!
Parcă prevestind "ceva" nu tocmai pe măsura aşteptărilor mele, o escadrilă de ciori înnegreşte şi frământă văzduhul şi aşa căzut în crepuscul! La câteva cruci mai încolo, o bătrână în negru udă cu lacrămi nişte tufănele de lângă o lespede pe care desluşesc "Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Iubire Ion". Da, chiar aşa se cheamă, cu nume şi prenume, răposatul plâns! Şi, din vorbele murmurate ale bocetului, pricep că bătrâna se numeşte Maria! Pentru că astfel zice: "Ioane, Ioane... mai ţii minte când jurai că n-ai s-o părăseşti niciodată pe Maria? Mai ţii minte când ziceai că n-ai să o laşi singură, că ai să o iei cu tine chiar şi când pleci dincolo de viaţă? Fără tine, ce să facă Maria? Spune tu, Ioane, ce să facă până va muri?"... Sigur că da: Ion Iubire şi Maria Iubire!... Ce tristeţe frumoasă! Ce frumuseţe tristă!
Şi o aud şi pe Alcătuirea nostalgiilor şi resemnărilor mele: "Hai, lasă Moartea-n paza lui Dumnezeu şi citeşte-mi ce-ai scris, că n-am să mă culc în Eternitatea!" Citesc rar! Ea ascultă des! Cu fiecare cuvânt rostit de mine, ea se îngălbeneşte la suprafaţă, se învineţeşte, umblă de câteva ori în jurul grădiniţei suspendate, îşi opreşte ochii în ochii mei şi zice: "Să vii la mine mâine, când bate clopotul pentru vecernie! Da?"… (Stai să vezi!)
