Atunci mi se părea foarte departe până Acolo. Aşa de departe mi se părea, încât nici nu credeam că există acest Acolo. Mi se părea departe în lungime, dar şi în timp. Încercam să ajung măcar cu gândul, dar dădeam peste imposibil. Deseori, şi în joacă, însă şi în serios, mă grăbeam, poate-poate reuşesc să aduc depărtarea mai aproape, poate-poate zăresc silueta cestui adverb de loc pe linia orizontului. Dar, vorba aia, nu puteam decât să mă oftic fiindcă totu-i în zadar. Odată, când citisem "La steaua..." lui Mihai şi-mi forţam imaginaţia la umbra unui trandafir sălbatic, am dat înainte toate ceasurile bune şi rele, doar-doar voi câştiga teren în faţa lui Acolo. Într-o dimineaţă de duminică, la şapte fix, fără să fiu văzut de părinţi, am pus acele/limbile ceasurilor înainte cu cincizeci de ani, nădăjduind şi rugându-mă să mi se îndeplinească dorinţa. Degeaba. Dimpotrivă, ca o băşcălie pe adresa eu(lui) meu, toate ceasurile s-au învechit brusc şi s-au oprit. Şi Acolo tot nu s-a ivit. Când a venit mama de la bibliotecă, eu mă chinuiam de zor să-mi repar greşeala, adică să duc timpul taman de unde-l luasem. Şi l-am dus înapoi cu cincizeci de ani. Desigur, i-am spus mamei ce făcusem, pentru că eu n-o pot păcăli, n-o pot minţi pe mama niciodată. Ea s-a uitat la mine foarte serios, apoi mi-a zâmbit şi mi-a spus limpede şi grav: "Din cauza ta nu am găsit biblioteca la locul ei! Şi nici bibliotecarul! Şi nici foarte mulţi oameni din sat! Şi parcă nici eu nu mai eram! Însă, când erai ajuns cu ceasurile "la zi", le-am aflat pe toate unde trebuie! Carevasăzică, tu eşti capul răutăţilor! Tu ai umblat la timp! Măcar ţi-ai satisfăcut imaginaţia?"... Oare ce să-i răspund mamei? Dacă mă pârăşte lui tata? Şi tata mi-a hotărât mai demult, o dată pentru totdeauna: "Să nu te joci niciodată la timp! Lasă-l să-şi vadă de-ale lui! Şi vezi-ţi şi tu de-ale tale! Dacă te tot joci în halul ăsta, ai să îmbătrâneşti aiurea! Sapă o fântână, sădeşte un copac, ridică o casă! Citeşte şi "Moromeţii", nu numai "Maşina timpului"! Şi să ştii că Acolo nu se apropie când vrei tu! E ca o surpriză! Nu tu ai zis că ţi-a zis un scriitor "nimic mai sigur ca întâmplarea"? Bagă la scăfârlie ce-ţi spun! Nu te amesteca unde nu-ţi fierb fasolele! Mă vezi tu că mă uit la ceas? Eu mă uit la soare, la lună, la stele! Ai înţeles?"... A doua zi, tata a oprit ceasurile şi le-a zvârlit în Râpa Uitării! Acum, după cincizeci de ani, Râpa Uitării e din ce în ce mai Mare, dar Acolo tot nu se face prezent şi Aici! Cum spune poetul: "s-aude tic-tac(ul) uitării/ nimic altceva nu-i în schimb/ s-aude chiar însuşi nimicul/ din ceasuri zvârlite la timp"!… (Publicitate: "CARPE DIEM")
TRĂIEȘTE-ȚI CLIPA!!! Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
