Da, e marţi, dimineaţă! Fără să se fi întors de unde a plecat în ziua ieri, lumina se re/varsă ca o apă care niciodată nu ajunge nicăieri! Bineînţeles, îmi iau tot ce trebuieşte pentru cea mai delicată şi frumoasă activitate din lume, aşez cobiliţa şi prăştina în uşă şi în poartă... şi plec s-o îmbii pe Maria! Ea-i deja pe marginea celui mai scurt drum din Calea Lactee! Are cu ea tot ce-i trebuieşte pentru cea mai delicată şi frumoasă activitate din lumea asta! Mergem pe Dealul Lacurilor! Şi culegem! Şi cărăm acasă! Şi la ea, şi la mine! Mergem pe Dealul Tâmpei! Şi culegem! Şi cărăm acasă! Şi la ea, şi la mine! Mergem şi pe Dealul Ciorii! Şi pe Dealul Taberei! Şi pe Dealul Tancului! Şi pe Dealul Uliului! E greu... fiindcă-i mult! Da-i şi minunat! Nu poate fi minunat, dacă nu-i greu! Şi iar nici nu băgăm de samă că nu ne atingem de merinde! Şi iar nici nu băgăm de samă că se face sară, că trebuie să mergem acasă, că trebuie să vedem ce facem cu atâta şi atâta recoltă!... De data aceasta, ne oprim între casa mea şi casa ei! Maria intră la ea, să aducă dulceaţă de cireşe amare! Eu intru la mine, să aduc apă! Aducem! Şi începem! Şi tăcem! Şi terminăm! Şi tăcem! Răsare luna! Şi, în tot cest sfânt şi răscolitor clarobscur, ca o răsplată a timpului şi a vremii, vedem şi admirăm tot ce am cules şi am adunat în două zile dumnezeieşti! Toate dumitriţele Mariei se caţără pe gard şi se uită la noi! Dar şi toate dumitriţele mele se caţără pe gard şi se uită la noi! Luna se opreşte şi stă perpendiculară pe mirarea noastră! Maria aduce maculatorul... şi citeşte rar: „Ce somn!... ce minune coboară din vis/ şi-mi bate la poartă!.../ şi dorm... şi mă-ntreb: oare cine-a închis/ şi cine mă iartă/ de cele păcate mai mari şi mai mici/ şi multe şi dese,/ cam câte au fost şi s-au dus de aici/ atâtea mirese?!// Mă duc să-i deschid şi s-o văd şi să-i cer/ sărutul din urmă.../ acel care-mi şterge tristeţea din cer/ şi jalea din turmă,/ fiindc-am lăsat-o acolo, atunci,/ cu câinii, departe,/ aşa, fără fluier şi fără porunci,/ mâncare la moarte!// Şi-apoi, să se suie la mine, în vis,/ frumoasă şi plină,/ eternă şi goală... am suflet deschis,/ să-mi facă lumină,/ că-i numa-ntuneric, şi-i foarte încet,/ şi-o gheară mă scurmă!.../ Ce vis!... mă trezesc... şi sunt singur... şi cred că-i visul din urmă!”//... Şi mă uit la Maria! Şi Maria se uită la mine! Şi, ca şi cum ne-am fi vorbit din totdeauna, rostim laolaltă: „Dumnezeule, câte urme au lăsat părinţii noştri pe sfântul pământ al pătimirilor noastre! Câte urme am cules şi câte urme mai avem de învăţat şi de adunat până Când!”... NIMIC ÎN PLUS!
Două zile cu Maria la cules (IV) Scris de Ion Zimbru
