Cică a plecat Acolo, tocmai Acolo! Şi cică tocmai Acolo trebuie s-o caut, dacă vreau s-o găsesc şi s-o mai văd!
Cică stă Singură şi Duminică tocmai Acolo, şi eu încă nu ştiu ce să-i fac Depărtării, şi cred că-i foarte Târziu pentru ca să mai învăţ Drumul spre Înapoi sau Drumul spre Înainte! Da, stă Singură şi Duminică tocmai Acolo, şi eu încă nu pot să cred în micul Tot, şi ştiu că-i foarte Târziu să mai pricep apropierea Cuvintelor sale printre Cuvinte! Stă Singură şi Duminică tocmai Acolo, şi eu nu pot crede numai în marele Nimic, şi ştiu că n-am să fiu înţeles Niciodată în această frumoasă Minciună devastatoare! Da, stă Singură şi Duminică tocmai Acolo, şi aşteptând, şi strigând, şi înmărmurind pe Marginile Apropierii (şi ale Depărtării) cu minunata mea Dulceaţă de cireşe Amare!... Sigur că da! Acolo mă duc s-o caut şi s-o găsesc şi s-o văd! Uite, chiar acu plec spre Acolo! Şi merg, şi merg, şi merg... şi nu ştiu dacă merg mult sau puţin... şi ajung! Iată, sunt Acolo! Nu-i! N-o văd! Ori poate Este, dar n-o văd eu! Oare de ce nu s-arată? Doar mi s-a spus că-i Acolo, adică Aici, că-i Singură şi Duminică şi mă aşteaptă! Oare nu cumva acest Acolo, adică Aici, este chiar Nicăieri, mai bine-zis NI(MI)CĂ/IERI? Ce-ar fi să strig? Uite, chiar acu strig! Şi strig! Însă-(mi) răspunde NIMENI! E limpede! Cred c-o fi în altă Parte! Cum să fie-n altă Parte când numai Ni(mi)că/ieri e peste Tot? Doamne, ce m-am Păcălit! Oare de ce şi cum am reuşit să mă păcălesc într-asemenea Hal? Dar dacă m-o fi păcălit Altceva/Altcineva, iar eu cred că Eu sunt cel Vinovat?... Gata, mă întorc! Uite, chiar acu încep să mă întorc! Gata, am ajuns în Locul de unde am Plecat! Sunt chiar Acolo, adică Aici! Şi încep să-mi aduc aminte! Chiar aşa-mi amintesc!... „când tu erai cea mai frumoasă/ şi eu eram cel mai urât.../ dansau bacantele pe masă,/ iar luna îmi stătea în gât// umblau cu ochii după tine/ zei şi-mpăraţi şi cavaleri.../ făceau cu sabia spre mine,/ ziceau că sunt ni(mi)că/ieri// din ochii tăi curgeau mirese/ neprihănite-n ochii lor.../ dansau bacantele pe mese,/ iar eu credeam că nu mă vor// un zeu cu minte mică-seacă/ m-a repezit fără cusur:/ tu ia-ţi bacantele şi pleacă după poetul nevermore// de zei şi împăraţi nu-mi pasă/ nu-mi pasă nici de cavaleri.../ tu ai rămas cea mai frumoasă,/ iar eu m-am dus ni(mi)că/ieri” [Publicitate: „va trebui să-mi strici şi somnul morţii/ cum somnul vieţii mi-ai stricat/ lega-ţi-aş eu de gât talanga lunii/ cum de talanga poeziei sunt legat” - (Ioanid Romanescu)]
