1.
mă duc la gară cu trei greieri în spinare:/ unul - soprană. unul - surd. unul - tenor./ ce filarmonică ţi-aduc, nu(mă)uitare - / mirele tău mă fac (nebun, bătrân şi chior)
2.
Soprana cântă, iată, cântă Traviata... (surdul n-aude, dar pricepe „la minor”)... tenorul are ochi albaştri, parcă-i tata!... şi zice: hai... să foaie verde de mohor!...
S-aude trenul, vine trenul, se opreşte! locomotiva dă din aburi, majestos!... nu am bilet, mă sui aşa... doamne, fereşte!... mă sui atent, să nu scap greierii pe jos!…
Şi pleacă trenul... vine nenea ăla, care mă zvârle-n urmă şi mă face derbedeu! nu are milă că eu am Nu-Mă-Uitare, că Filarmonica rămâne fără Eu!...
Stai liniştită! vreau să fac o paranteză... (îi văd pe Anna şi pe Vronski, fără timp!... pe Violleta şi pe-Alfredo!... ce viteză au dat la suflet, să ajungă în Olimp!)...
Rămân pustiu, încet şi singur!... Plec niciunde, târziu, de tot, şontâc-şontâc...! Din când în când, mă uit în urmă: gara noastră se ascunde...!... Tu nu mai vii, dar lasă greierii cântând!...
Pe rochia cu străzi în perspectivă îmi fuge gândul... însă şi acum o văd plângând pe marginea ferată, sub farmecul desenelor de fum din depărtare, tot mai depărtare, din cerul nalt ca mânurile ei, când încă nu ştiam ce e păcatul şi mă temeam de zei şi dumnezei! Şi nu puteam să aflu niciodată de ce plângea acolo, printre spini, în loc să vină, să rămână veşnic în ochii mei de câteva lumini, în loc să-şi izgonească resemnarea în faţa vieţii şi a morţii când mărfarul plin cu haine de mireasă a dus-o prea devreme în pământ! Mă uit la cruce... doar două cuvinte e tot ce mai citesc din plânsul ei!... păcat, acum, de greieri şi de fluturi printre adânce foşnete de tei, printre înalte murmure bizare şi grele de acum până atunci, când rochia cu străzi în perspectivă purta ochi mari şi mânuri lungi, lungi, lungi!
