Nu mai trăieşte de multă vreme! Dar asta nu însemnează că-i moartă! A jurat că nu moare Niciodată, deşi ştia şi spunea că nu poate trăi toată Veşnicia! Oriunde s-ar fi aflat...(pe deal, pe vale, la nuntă, la botez, la îngropare, la moară, la gară, la biserică, în rai sau în iad)...nu-(mi) zicea decât că suportă cea mai mare şi înfricoşătoare „pedeapsă” divină, adică posibilitatea de „a nu muri”...dincolo de neputinţa de „a trăi câtu-i lumea şi Pământul”! Desigur, o priveam pe furiş, că-mi era „teamă” de părerile ei legate de Viaţă şi de Moarte! Chiar mă ocăra şi mă „observa” părinteşte! Îmi reproşa că deloc nu-s atent la mărturisirile-i sincere şi importante! Se oprea din prăşit, ori din nevedit, ori din doinit, ori din plâns, ori din orice...şi-(mi) zicea „de la obraz”: „ Ai să-mi dai dreptate! Ai să vezi tu şi ai să auzi tu! Cu vârf şi îndesat ai să-mi dai dreptate! Ce, nu crezi că n-am să mor Niciodată, chiar dacă n-am să mai trăiesc? Puţin câte puţin, încet-încet, chiar şi-n acest moment, Trăirea mi se scurtează, mă plictiseşte, mă doare, mă sâcâie şi mă determină să-(ţi) spun toate aceste Adevăruri, deşi, după cum stai cu nasul şi cu fruntea-nspre ţărnă, îmi hrăneşti regretul că nu-ţi pasă, mă obligi să consider că eşti umplut cu indiferenţă, că ai alte principii şi coordonate existenţiale...că eu nu netezesc obrazul pământului, aşa, să nu se împiedice Apa în care a plâns Dumnezeu, ci prăşesc! Ei, uită-te bine, uită-te cu mai mare atenţie şi blândeţe, uită-te cum eu Nu prăşesc! Eu mângâi tristeţea şi bucuria istui Lut! Istui Lut de Case şi de Oale! Istui Lut de Artă! Istui Lut care înveleşte, care adoarme şi care cheamă! Şi care alungă, dacă nu-i asculţi curăţenia şi cuminţenia şi rezistenţa la mofturile şi ticăloşenia Omului...care(le) eşti! Da?”...Aşa mă „drăgănea” şi mă mustra cu vorba!...Acum îi cred vorbele de Atunci! Îi dau dreptate! Cu asupra de măsură îi dau dreptate: nu mai trăieşte, dar nu moare Niciodată!...Şi acum, după atâta Timp, o aud:
„Aud cum vine Liniştea cu carul/ şi-mi intră-n cap, în suflet şi-n picioare.../ şi cum această umbră a Tăcerii/ îmi dă de înţeles că nu mai are/ nici o secundă să mă ocolească/ şi-mi strigă să fiu gata de Primire/ şi de Mirare...să pornească Nunta/ spre Steauă şi spre veşnică Iubire!// Cu carul mare şi cu alte care/ mai lungi, mai largi, aşa, să îmi ajungă,/ aşa, să-mi îmblânzească Lăcomia/ de-a fi născut, de-a fi murit în luncă,/ unde Aproape stă lângă Departe,/ într-o mereu devastatoare Nuntă/ în care Viaţa-i umbră a Iubirii/ şi Moartea n-are unde s-o ascundă!”...(Publicitate mică: „şi pleacă de-acasă odată cu luna/ s-aducă nectar pentru flori de caişi/ pe urmă rămâne în flăcări fântâna/ şi-un cântec de greier cu ochii închişi!”)...NEC PLUS ULTRA!
