Ieri, abia scăpat de sub controlul unui popă care insistă să mă facă isonar (mă şi imaginez behăind aiurea-n biserică, fiindcă n-am voce nici măcar să chem moartea la consult), mă ciocnesc de tanti Richter (nevasta şefului de scară), care mă anunţă că soţul ei zguduitor e plecat cu treburi urgente la doamna Vrancea şi că (înainte de a pleca) "un anonim necunoscut i-a lăsat o scrisoare pentru dumneata" (pentru mine, adică)…
Superba tanti Richter îmi întinde plicul, îl iau şi-l deschid cutremurat de emoţii, citesc de vreo câteva ori…şi hotărăsc să fac publică rugămintea (rugăciunea), mai ales că rar mi-a fost dat să am sub ochi atâta tulburătoare frumuseţe. Textul scrisorii este un fel de rugă continuă către cel de Sus, un fel de lamento răscolitor, un strigăt al resemnării, un fel de renunţare solemnă, o sfâşiere sufletească de care nu oricine este în stare…o samă de psalmi pe care, iată, îi copiez aici şi aşa cum sunt scrişi pe hârtia mirosind a tămâie şi busuioc: "Oare cu ce şi cum şi când şi unde am greşit, Doamne, de nu mă laşi s-o văd măcar o clipă? crezi, cumva, că îţi cer prea puţin, iar tu consideri cu Ea merită (şi trebuie să-ţi cer) mai mult?…da, ai dreptate, însă te rog să mi-o dai aşa, oleacă, şi fii sigur că secunda (noastră) împreună se (va) face mare şi multă şi lungă şi strigătoare la Cer!…dacă nu vrei s-o laşi să vină să mă vadă, spune-i să mă strige, măcar!…şi îţi jur că o voi auzi şi o voi asculta ca pe o ţâncă a pământului, ca pe o constantă a universului tău, da!?…
Oare ştii, Doamne, cine este această Alcătuire? Uite, Doamne, îţi spun cine este: ea este femeia-pasăre-liră la care îmi cânt nădejdile şi deşertăciunea, este legătura mea cu frumuseţea vieţii, dar şi cu triumful dezamăgirii, este capătul celălalt al cărării pe care merg, însă mi se pare că nu mai ajung acolo, adică dincolo!…este fata-pasăre-liră cu păpuşa de cârpă şi cercul copilăriei!…este, poate, femeia care va trece cu morişti (o dâră de lumină dinspre celălalt capăt al Iubirii), nu?…
Şi să-ţi mai spun ceva, Doamne!…această femeie-pasăre se află în voia ta, te respectă!…că doar tu ai învăţat-o să mă arunce în foc şi apoi să strige: fii atent, nu cumva să nu te frigi! da?…Aşadar, dă-mi secunda aceea, Doamne, că doar eşti mare şi bun…şi nu-ţi pui mintea cu firimitura sufletului meu!"… Îl ştiu pe omul acestei scrisori. O ştiu şi pe femeia pentru care se roagă aşa patetic. Îi promit că îl ajut să-şi rezolve problema, că voi pune o vorbă bună în cutia milei celui de Sus. Omul trebuie să aibă o singură grijă: să nu se uite înapoi, cum a făcut nerăbdătorul Orfeu!
