Nu are linişte. Trebuie să plece în pădure să aducă doi drugi de scară. Lungi şi drepţi ca lumânarea. Că vrea să facă scară (până) la cer, nu orice fel de scară. Se uită la soare (nu la ceas, fiindcă nu are din ăsta). N-are cum să plece cu ziua în cap, că e riscant. Îl poate pârî lumea la Ocol, îl poate vedea pădurarul Ion Croitoru...(Dumbă, cum îl alintă oamenii, un creştin bun şi verde, cu pană de gaiţă la pălărie, afumat mai mereu la bufetul din Bursucani şi Adam)...şi îi poate face necazuri, nu? Prin urmare, bădia Gheorghe din Zimbru (singurul cu ochi albaştri şi râşniţă în debara) aşteaptă să se dea soarele după Zăpodie.
Apoi (când umbrele se lungesc destul spre răsărit) îşi pune securea la brâu, îşi face semnul crucii de trei ori şi se strecoară în pădurea statului, către Râpa Fasolei, că tocmai acolo cresc drugi de scară la cer. Râpa asta e departe, tocmai în inima codrului (vreo cinci kilometri pe poteci cu povârnişuri şi mistere numai potrivite pentru făcut părul măciucă, mai ales în prag de noapte). Se descurcă de minune.
Ochii lui albaştri sfărâmă întunericul, zici că-s lunete cu infraroşii, nu alta. Taie doi tei drepţi, lungi şi subţiri (îi ochise demult, când erau abia nişte nuiele), îşi face semnul crucii de trei ori, ia teii de-a spinarea şi (în două trei ore, cam pe la cucurigul de miezul nopţii) ajunge acasă. Noi, copiii, dormim. Când îl vede, mama îşi face semnul crucii de trei ori, îi pune demâncare, bădia se spală pe picioare şi pe faţă, îşi face semnul crucii de trei ori şi se culcă să doarmă pe prispă...A doua zi, după ce se întoarce de la "drumuri şi poduri" (muncă la cataramă, nu jucărie!), ascute securea, îşi face semnul crucii de trei ori, scuipă în palme şi se apucă de făcut scara la cer. (Doamne, cu câtă răbdare poate omul ăsta să meşterească drugii de scară!
Parcă-i descântă, parcă le spune ce urmează să fie în viaţa sau moartea lor viitoare! Ori, poate chiar le spune, mai ştii!?)...Şi, în câteva zile, scara e gata. Îşi face semnul crucii de trei ori şi pune scara la dos, să nu plouă pe ea, că pot putrezi fuşteii, se pot rupe când te sui, şi rişti să nu mai ajungi la cer!...şi nu-i păcat, după atâta corvoadă, să rămâi pe pământ?...
Într-o zi de iarnă, bătrânul a sprijinit scara de grinda văzduhului, şi-a făcut semnul crucii de trei ori...şi a început să urce la cer. Cred c-o fi ajuns. Cerul este albastru ca ochii lui, iar scara putrezeşte rezemată de pereţii singurătăţii şi uitării!
