De la şosea, perpendicular pe mijlocul liniei imaginare dintre miazăsud şi miazănord, văd o pădure umplută cu păsări şi o zăpodie umplută cu grâu. Vreau să ajung la umbra stejarilor şi carpenilor şi alunilor scârţâind sub greutatea trilurilor şi foşnetelor adormitoare. Ca să ajung, trebuie să traversez lanul de grâu unduindu-se în bătaia vântului dinspre nicăieri. Nu-i departe, însă cărarea este (aşa de) nedreaptă, încât mi se pare mult de mers până la margine de frunză şi de mierlă şi de cuc. Oamenii, în şi din dorinţa lor pentru a întârzia cât mai mult în frumuseţea sălbatică a naturii, au croit cărarea aşa: şerpuitoare, lungă, cotită, fantastică, ireală, labirintică, atrăgătoare, surprinzătoare, minunată. Mulţumită înălţimii mele, fruntea îmi ajunge la nivelul spicelor date în pârg. Le miros adânc legănarea triumfală. Grâul mă gâdilă pe nas, parcă îmi şopteşte să mai stau, să nu mă grăbesc, să-l ţin în braţe, să mă ţină în braţe, să vadă şi el (grâul nostru cel de toate zilele) că admir şi râvnesc distanţa dintre măria sa şi turtă, dintre zăpodie şi plită. Miroase a curăţenie şi prepeliţă, a linişte şi ciocârlie. Din stânga, din dreapta...(de peste tot, parcă)...se aude ţâncul pământului. Scânceşte şi cere ceva de neînţeles, dar cred că vrea şi cere să-i dau o fărâmă de pâine. Îi dau. Cum să nu-i dau? Îl iau pe umeri, îl duc la mama şi o rog să-i dea şi lui o turtă, că doar şi eu am fost ca el, aşa, ţâncul pământului, că doar şi mama a fost, aşa, ţânca pământului...că măria sa, grâul, nu a plâns şi nu s-a supărat niciodată, chiar dacă unii aruncă pâinea în marile gunoaie ale omenirii!...
Merg pe cărare. Nu pot descrie cât de frumoasă este nedreptatea cărării prin lanul de grâu. Ochii mei scrutează jurul exact la nivelul spicelor care mai au puţin şi se apropie de moară. Scrutează şi nu dau de nici un mac. Ce trist şi singur e grâul fără maci! Mă opresc (puţin) în admirare şi în respect faţă de grâurile noastre din totdeauna...Mă uit în sus. De undeva (n-am aflat niciodată de unde) răsare un înger defect. Zboară ostenit (abia fâl!/ fâl! fâl!/ fâl!), parcă-i gata să se prăbuşească în braţele pâinii! Mi-i milă. O clipă, închid ochii. Aud o împuşcătură. Deschid ochii. Îngerul nu mai este. Oare unde o fi? Mă şterg la ochi şi mă uit din nou: plin de maci, grâul se leagănă între des/cântec şi pâine!
