Gata, mă duc să-mi iau papagal, un pui de papagal, chiar puişor de papagal, adică abia învelit cu primele pene, vreau să zic! Să fie mic, mic, mic de tot...să-l cresc eu, că sunt singură, copiii mei fiind încă departe de această lume cu inima la gât!...Gata, mă duc în piaţa de păsări (piaţa aia unde sunt executaţi îngerii care au îndrăznit să treacă pe malul celălalt al istoriei, unde mirările triste sunt obligatorii printre muzici de fanfară şi triluri după gratii, unde pârcălabul cetăţii turuie şi aplaudă importanţa şi satisfacţia universală a doctorului Guillotine)...Gata, ajung în piaţa de păsări (un înger tocmai este adunat de sub ghilotină şi zvârlit la gunoi)...Gata, aleg un puişor cu ochii închişi (e mic, mic, mic, nici cât un degetar, e frumos, e trist, e vioi exact ca un puişor de papagal, nu zice nimic, deocamdată)...Gata ajung cu el acasă, hotărăsc să-l cheme Costică, încep să-i dau de toate, încep să-l alint cu mângâieri şi vorbe...Gata, timpul trece, nu are încotro...Când plec la serviciu şi când mă întorc de la serviciu, trec pe la cuşca lui şi-i spun silabisind: "Dă pupică lu' Co'tică!", "Nu bate mama băieţii!"...Seara, papagalul vine şi stă pe umărul meu, iar când trebuie să se ducă în colivie, îi zic silabisind: "Du-te-acasă, măi, Co'tică!"...şi tot aşa, de câte ori plec şi vin, o săptămână, o lună...pasărea creşte, creşte...şi începe să vorbească, să vorbească, adică să repete cele trei formule, întocmai, fără greşeli... mai mare dragul să asculţi asemenea splendoare, asemenea minune de papagal, asemenea mirare cu pene colorate!...
Într-o zi, vine la soţul meu un cetăţean (pe care, întâmplător, îl cheamă Costică). Vine să prepare/organizeze nişte acte financiare. Şi stau ei, şi stau, şi prepară, şi organizează, şi discută numindu-se reciproc, şi timpul trece...şi papagalul se bâţâie pe balansoar, se agită prin colivie, zboară zigzagulat!...Spre seară, papagalul se ne/linişteşte, parcă traversat de gânduri omeneşti. Agăţat zdravăn cu ghearele de idee, începe să vorbească fără oprire: "Du-te-acasă, măi, Co'tică!"..."Du-te-acasă, măi, Co'tică!"...Desigur, omul Costică sare în picioare, nu ştie ce şi cum să înţeleagă, nu pricepe cum să procedeze, se dumireşte greu...În altă zi, brusc, vorbăreţul a murit. Mă uit încolo şi parcă îmi vine să zic: "Hai acasă, măi, Co'tică!"...Ce tristă mirare în piaţa de păsări!
