Hai să mergem încolo! Întreb: unde, încolo? Aud: încolo, încoace...nu contează! nu ziceai tu (de la Miron Radu Paraschivescu citire) că toate drumurile duc la cimitir? nu ziceai tu că legiunile romane erau nişte adunături barbare analfabete, care se băteau cu cetatea în pieptul şi pe burta imperiului, se fasoleau şi se lăudau că "toate drumurile duc la Roma"...dar, de fapt şi în fapt, celebrul poet al "cânticelor ţigăneşti" (dar şi al atmosferei de provincie şi de mahala) are dreptate?...Mergem la cimitir, mergem să vedem şi să auzim ce mai fac părinţii noştri, părinţii lor...să smulgem o buruiană (că tare multă s-a mai făcut în anul ăsta!)...să aprindem o lumânare (încă nejefuită de priviri păgâne)...să aşezăm o lacrimă pe lutul uitării (dacă n-am uitat-o acasă)!...
Încet, printre morminte, în şoaptă şi în armonie cu smerenia nevăzutului din jur, ajungem la crucea roabei lui Dumnezeu (Mama) şi la crucea robului lui Dumnezeu (Tata)...mama este prima, tata este al doilea (asta-i ordinea şi hotărârea divină, n-ai ce face, nu poţi sări din kharmă ca din căruţă, nu?)...înţeleg de la mama că tata-i la fel ca dincoace, de la tata înţeleg la fel despre mama...întind mâinile spre liniştea lor, spre hodina lor cerească...ating teiul mititel de la capătul mamei, parcă foşneşte "din negură de vremi", de când stăteam cu ea sub măreţul/măreţia teiului de la poarta ogrăzii şi, printre lacrimi şi surâsuri materne, îmi spunea de inimă şi învăţare: "unde-i dragoste puţină, lesne-i a căta pricină!"...
Încet, printre morminte, în şoaptă şi în armonie cu nevăzutul din jur, ajungem la crucea roabei lui Dumnezeu (Mama ei) şi la crucea robului lui Dumnezeu (Tatăl ei)...sunt alături, lipiţi unul de altul (nu poţi sări din kharmă ca din căruţă, nu?)...ea întinde mâinile şi sărutarea spre icoanele lor, tace...şi îi zice mamei sale: uite, l-am adus, el este cel care m-a găsit dormind la umbra unui fluture, după ce a luat zmeul din grădina ta şi a venit pe sfoara lui până în locul somnului şi visului meu, el este cel care te-a auzit când mă mângâiai pe frunte şi pe obraji (după ce mâncasem seminţe de mătură) şi îmi spuneai: "hai, taci, fata mamei, bea o cană cu apă, şi nu mai mori!"...
Plecăm încolo. Unde? Oare mai contează?
