În fiecare ziuă (indiferent de anotimp) trebuie să zic bună dimineaţa la păsări. La toate păsările care pleacă şi vin, care vin şi pleacă... şi celor care nu (mai) vin... şi celor care nu (mai) pleacă...
Mă îmbrac în cele mai curate haine din viaţă (sunt curate întotdeauna, pentru că am un singur rând de haine şi trebuie să le spăl în fiecare seară), ies pe prispa cu lutul lipit şi tencuit şi mângâiat de mâinile mamei... şi mă uit încolo, încoace... mă uit peste tot (peste tot sunt păsări care pleacă, păsări care vin, păsări care se înalţă, care cântă, care trăiesc şi mor fără aplauze, fără diplome şi medalii, fără salve de tun, care-şi învaţă puii să zboare şi să moară în/cu toată demnitatea lor păsărească, în/cu tot respectul faţă de limitele ipocriziei şi indiferenţei umane, faţă de cei cu cruce şi praştie, faţă de cei cu puşcă şi colivie, faţă de cei care mănâncă femur de cinteză şi ouă de privighetoare)...
Aşadar, îmi şterg pânzele adormirii de pe ochi, mă aplec la icoana mamei şi ies pe prispă. Liniile cu aripi sunt la locul lor. Nu doarme nici una. Sârma de rufe e doldora de rândunele.
Teiul e plin cu vrăbii. Salcâmii lui moş Iancu Cujbă sunt negri de ciori şi străluminaţi de flori albe. Pomii sunt înfloriţi până la cer şi se apleacă până la pământ sub sfânta povară a celorlalte păsări de dincoace şi dincolo de ochi: sticleţi, piţigoi, cinteze, măcălendri, granguri, cuci, privighetori, mierle, turturele, guguştiuci, grauri... Şi cântă. Şi aşteaptă salutul meu de binecuvântare, de smerenie şi spovedanie, de dulce cuminecătură a mirării, de umilinţă la picioarele acestor cruci cu pene în zbor. Şi nu se grăbesc. Şi nu se uită la mine. Şi eu mă uit încolo, spre Ghibarţ şi spre Docăneasa (locul pe unde trebuie să treacă trenul/marfar cu haine de mire şi rochii de mireasă)... şi aud glasul zmeului din hârtie, ud până la piele, înfrigurat până la os, uitat în grădina lui nea Mihai Boza... aud cum printre genele ostenite de singurătate i se rostogolesc toate păsările văzduhului meu îngheţate şi înţurţurate, toate păsările care, iată, sunt în stare să-şi clădească negreşit cuiburile în propria-le spinare (poate învăţ şi eu ceva)... şi să-mi primească salutul drept răspuns la vestirea bună pe care mi-o aduc în fiecare secundă, tocmai de acolo, de la mama: "vine, trebuie să vină, nu mai durează mult, numai ea este cartea ta de citire!"
