Bunica Elena. Mama lui tata. Bătrână. Şi gârbovită. Merge aproape în unghi drept. Mi-i milă. Tare mi-i milă de ea. Toată viaţa - mai mult văduvă şi cu o droaie de copii în bătătură şi în grijă. Bătrână, dar cu sufletul curat în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. Îşi poartă sfânta-i alcătuire cu demnitatea pe care n-o mai găseşti nicăieri. Şi vrednică. Foarte vrednică. Ţine la glume, dar nu glumeşte. N-are vreme de flecărit, n-are timp de dat pe apa sâmbetei. Munceşte continuu. Nu se hodineşte decât când o doboară osteneala. Sfânta osteneală, cum zice prozatorul Ion Avram. Vine pe la noi să ne vadă, să mai schimbe o vorbă cu mama. Vine, mai ales duminica şi în sărbătorile de peste an. În ajunul Crăciunului, vine şi ne aduce turte cu julfă. Tare bune mai sunt! Şi ce mâini gospodine are bunica Elena! Face nişte turte minunate. Cu julfă. Julfa este o pastă verzuie, din seminţe de cânepă bătute în piuă până când se decojesc; apoi, seminţele se pisează şi se amestecă în sirop... şi, iată, julfa-i gata, se unge pe turte, şi mâncăm (un fel de canabis, nu?), şi ne lucesc ochii, şi facem levitaţie, şi spunem în cor, şi fiecare, pe rând: săru'mâna, bunică! să mai faci! să ne mai aduci! să mai vii pe la noi!...
Uite, chiar acum se aude venind pe drum! Stă singură, la două case distanţă de noi. Se aude venind şi vorbind singură. Ba nu, nu vorbeşte singură. Vorbeşte cu Dumnezeu. Se ceartă cu Dumnezeu. Îl ceartă pe Dumnezeu. Îl ceartă mult, dar frumos. Nu-i spune vorbe urâte. Îl ceartă aşa, ca o femeie şi ca o mamă sătulă de necazuri şi de viaţă. Şi o aud: "Doamne, Dumnezeule, oare de ce nu mă asculţi? Oare de ce nu vrei să mă iei de pe faţa pământului? Nu vezi că nu mai am nici un rost? Ţi-am făcut fete şi băieţi, i-am aşezat la casele lor, m-ai bucurat cu foarte mulţi nepoţi, da' acu', Doamne, de ce mă mai chinui în lumea asta? De ce nu mă iei acolo, la tine, în sfânta mea părticică de lut? Ascultă-mă, că am să te ascult, şi eu, toată moartea! te rog, las-o să vină să mă ia! dacă nu, să ştii că am să te spun Rusandei! Şi la toată lumea am să te spun!"... Bunica intră în ogradă şi îl pârăşte la mama. Şi o roagă să-i pună o vorbă bună la Dumnezeu. Mama o ascultă şi îi promite că va să-i trimită vorbă celui de Sus. Bunica se bucură. Şi lasă o lacrimă acolo... pe prispa unde nu mai stau de vorbă niciodată.
