Mai demult, după plecarea mamei spre ultimul cer, mi-a fost dat să trec printr-o întâmplare ciudată, dar frumoasă/inedită în substanţa ei.
Întorcându-mă de la redacţie (pedestru, cum nu-mi stă în obicei) trec prin cartierul cu parohia sfântul Spiridon. O ţâră mai la deal, cam la o sută de metri după ce intru pe strada Caragiale, pe prispa unei case modeste, văd o femeie bătrână, în rochie de diftină, cu pestelcă şi casâncă, privind peste gard, în gol, parcă vrând să pătrundă în măruntaiele timpului, parcă vrând să sfredelească spaţiul dintre tot şi nimic, ba chiar să răscolească/tulbure necunoscutul de dincolo şi dincoace de tot, ba chiar să pună sub ascultare infinitul de dincolo şi dincoace de nimic. O văd şi mă opresc pentru că privirea acestei femei impune smerenie, mă îndepărtează de orice gând trufaş. În prima clipă, îmi vine să cred că-i o statuie a indiferenţei şi deşertăciunii, un monument al răbdării şi simplităţii omeneşti. Nu, este vie. Simt că este vie. Dar, în următoarele puţine clipe, uitându-mă atent şi apropiindu-mă de gard, simt un fel de săgeată prin toată alcătuirea mea din carne şi oase (cum se mai zice, încă). Simt un fel de săgeată şi tresar. Tresar tare. Pun mâna la inimă. Şi iar tresar. Pun mâna pe inimă. Şi iar tresar. Pun mâna pe ochi. Este ea. Ea, mama. Tresar. Iau mâna de pe ochi. Este ea. Ea, mama. Sigur că da! Sigur că da! Îi fac semn cu mâna. Imediat, mama îmi face semn să deschid poarta, să mă apropii, să mă apropii, să mă apropii...Ajung la două inimi depărtare de ea. Şi îngenunchez. Vreau să-i sărut mâinile. Oare de ce nu le întinde spre mine? Că doar aşa a făcut în/totdeauna, nu? Sunt năucit. Ea aşează ochii direct pe ochii mei şi-mi zice în şoaptă: "Nu sunt mama ta! sunt mama lui! sunt mama ei! sunt mama tuturor! dacă vrei, pot fi şi mama ta! uită-te în urmă, la poartă, s-o vezi cum se duce încet, încet, încet!...O ascult, mă uit, dar nu văd nimic!...Şi mă întorc spre ea...Şi tresar...Nu mai este pe prispă...Sau este, dar n-o mai văd...Intru în panică...Pe uşa casei iese surâzând o femeie, o femeie oarecare, o mamă oarecare...Şi spune în şoaptă: "Ce faci, dragul mamei! ai venit acasă? de când te aştept...! vezi ce înseamnă să fim la doar două inimi depărtare? vezi ce fără de preţ este dragostea dintre un fiu fără mamă, dintre o mamă fără fiu? Hai să-ţi dau dulceaţă de cireşe amare şi apă de la fântâna cu izvoarele-n sus!"...
