Nea Costică lucrează pe o cabină de comandă. Asta-i o coşmelie suspendată cam la jumătatea înălţimii dintre pardoseala şi acoperişul halei. Lucrează tare, mult şi vehement. Adică, mai bine zis, manipulează nişte măciuci (li se spune controlere), care măciuci induc o stare de excitaţie electrică şi creează forţă suficientă pentru a mişca nişte utilaje enorme şi mult mai grele decât crucea bietului Mântuitor. Lucrează şi înjură. Înjură printre dinţi. Că nu poate înjura normal. Că-s o grămadă de turnători peste tot. Şi, dacă-l aude unul, gata, îl şi cântă la secretarul de partid (un tălâmb despre care am mai amintit şi am să mai amintesc până când va dispărea această categorie stupidă şi inutilă de omnivor).
Uite, astăzi, demult, pare o zi mai calmă decât de obicei. Toate merg strună, chipurile. Toţi se uită la ceas, poate trece timpul mai repede. Toţi se gândesc la ziua când se dau salariile (avans şi lichidare, de două ori pe lună, nu jucărie! trai pe vătrai, neneacă!). Toţi se roagă să nu se mai întâmple ceva, să ajungă vii, acasă. O echipă de meseriaşi lucrează oleacă mai sus, la linia de contact a podurilor rulante. Mai sunt câteva ore până la sfârşitul turei de dimineaţă. Nea Costică se uită în sus. Se uită la un bărbat care stă pe o scândură groasă, prinsă cu frânghii rezistente, şi lucrează tare, mult şi vehement. Taie nişte fire. Leagă nişte fire. Taie nişte bare. Sudează nişte bare. Şi fluieră. Dar nu are legată centura de siguranţă. Fluieră şi cântă o doină. Din cauza zgomotului turbat, se aude puţin. Dar se aude: "Foaie verde ca mărarul/ patru boi leagănă carul!"...Şi dă-i, şi lucrează, şi cântă, şi cântă!...Brusc (nici acum nu se ştie din ce motive) scândura (dulapul) se rupe ca o surcea. Doina se opreşte. Nea Costică şi ceilalţi privesc năuciţi, îngroziţi, consternaţi şi supăraţi că nu pot face nimic. Într-un zgomot şi într-un văleu primordial, omul cu doina cade de la treizeci de metri, direct pe beton. Oasele-i intră unele în altele. Mişcă pleoapele foarte repede. Sângele-i năvăleşte afară, prin toate orificiile omeneşti. Nici gând să scoată vreo vorbuliţă. Nu vine ambulanţa. Vine o maşină de cărat resturi metalice din laminor. Nişte curajoşi adună omul de pe ciment şi-l suie în cabina basculantei. Omul cu doina moare oleacă mai încolo. Trăiască secretarul de partid!
