Sigur că da: mâine dimineaţă, omul de cretă albastră se ridică de pe asfalt şi se duce s-o caute pe fata care l-a desenat. Se ridică încet, să nu tulbure liniştea (şi bagajul) sapienşilor afumaţi şi amorţiţi şi adormiţi. Apoi, de la bază până la vârf, se uită la propria-i alcătuire. Se uită să constate dacă-i tot, dacă nu-i lipseşte vreun substantiv, chiar dacă fata din cub l-a făcut cam într-o parte, dar l-a făcut frumos, înalt, cu ochi albaştri, cum a văzut în cărţile cu zmei, cu alde ileana şi cu alde prâslea în continuă alergare spre nuntă şi iubire. Cum spuneam, fata stă într-un cub dintr-o stivă de cuburi, în aer, cam pe la etajul patru fără un sfert. Omul bate la uşa uriaşă şi grea, că oamenii locuiesc şi trăiesc şi dorm şi visează încuiaţi. Încuiaţi cu multe şi felurite şi rudimentare şi digitale sisteme de pază şi siguranţă şi alarmă. Omul bate şi sună, dar nu-i deschide nimeni. Ba (dimpotrivă) un mârlan îl înjură, îi zvârle o flegmă pe conturul delicat şi albastru. Până la urmă, un motan îi descuie clanţa sofisticată, păzită straşnic de-un nene senil şi suspicios şi grijuliu toată ziua şi toată noaptea, nu cumva să-i fure cineva nevasta gasteropodă şi cotoroanţă, mâncăcioasă şi clevetitoare, cu vocabular din trei cuvinte, din care două încep cu p. Omul de cretă albastră îi mulţumeşte motanului (şi el tot de cretă albastră) şi urcă la patru fără un sfert. Bate la uşa (desenată) a cubului în care stă fata, dar nu-i răspunde nimeni, nu se aude nimic dinăuntru, nici un glas, nici un cuvânt, nici un cântec, nici o lacrimă, nici o suflare...Începe să-i pară rău, să intre în panică. Nu are pe cine întreba. Oameni din carne şi oase trec pe lângă el, trec rânjind şi bruftuluindu-l, şi ironizându-l, şi batjocorindu-l... Apoi, omul îşi face cruce, şopteşte nişte cuvinte învăţate din cărţile de mai sus, întinde mâna şi împinge uşa desenată. O împinge încet, să nu trezească şi să nu sperie fata. Inima (încărcată cu sânge albastru) îi bate repede şi tare, parcă vrea să fie prima, să năvălească în spaţiul cubic, să se bucure de alcătuirea isteaţă şi diafană a fetei. Omul face doi paşi, mai face doi paşi. Lasă urme albastre. Şi se opreşte. Şi se şterge la ochi. Şi începe să lăcrămeze albastru. Fata nu este. Oare unde-o fi? Omul se uită peste tot, cu tot cu plâns. Dă să plece afară... şi, deodată, pe pardoseala cubului, desenată cu cretă albastră, vede o fată. Fata aceea. Fata de ieri. Fata care, toată ziua, i-a dat contur şi vis...din ce în ce mai aproape de nuntă şi iubire...Sigur că da!
Încă un om de cretă albastră Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
