Demult, cam pe la începuturile dezrădăcinării, stau în gazdă pe strada Spătarului. Stau şi fumez de rup cerul şi pământul. Fumez Mărăşeşti (Marlboroşeşti, cum le ziceam atunci). Fumez şi citesc Mizerabilii, dar şi Fecioarele despletite, şi Unsprezece elegii... Stau într-o cameră mititică, tocmai în fundul ogrăzii. Iarna, nu fac foc. N-am lemne. Stau aşa. Mă încălzesc de la fum şi de la lumânare. Că nu aprind becul. Iau gologani puţini şi mititei. Şi nu-mi ajung pentru lumină artificială. Nu-mi ajung decât pentru abonament la Convorbiri literare, pentru anticariat şi pentru vizite bilunare la Iaşi, pe strada Vasile Alecsandri, în biroul poetului (prinţului) Ioanid Romanescu. Proprietarii sunt bucuroşi şi mulţumiţi de comportamentul meu. Dimineaţa, când crapă metafora de ger, tanti gazda vine la uşă şi suflă în gheaţă, apoi se uită să vadă dacă n-am murit. Proprietarii casei au şi fete. Fete mari. Şi frumuşele. Şi deşteptuţe. Cea mai mare, domnişoara T, se dă-n dodii cu-n flăcău naiv, băiat de trebuşoară, frumuşel, isteţel, dar foarte timid. Duminica, spre seară, soseşte în curte şi debitează baliverne cu viitoarea-i nevastă, pentru care, iată, îmi bate la uşă, prezintă scuze şi se smiorcăie, vrea să-i "compun" un madrigal pentru fătucă... N-am încotro, mi se face milă de candoarea sa elementară, i-l alcătuiesc pe loc (o tâmpenie fără precedent). Uite-o: "seara asta, dragă Tanţă,/ am să pun mâna pe clanţă/ şi-am să-ţi intru în odaie,/ că-i nasol să stăm în ploaie!"... Îi dau tâmpenia, o citeşte, îi place tare, izbucneşte în plâns şi pleacă să i-o dea, însă fetişcana doarme. E vară şi noapte. Flăcăul n-are curaj să pună mâna pe clanţă, este chiar speriat, nu cumva să se trezească taică-său şi să-l ia la măciuci. Mă roagă pe mine să intru pe geam (că-s de-al ogrăzii) s-o trezesc şi să-i spun să iasă, că dă băiatu-n bâlbâială şi-n dambla. Mi se face milă de el. Ca un motan cald şi îndrăgostit, escaladez fereastra şi mă apropii de pat, tiptil şi cu inima-n galop. Eleva doarme aproape învelită. O ating. Simt că se trezeşte. Mormăie indescifrabil. Întinde mâinile şi mă apucă de gât. Sigur, crede că-s prietenul ei... şi nu mai apuc să-i descriu ruga celui de afară, cu madrigalul în mână... După o oră, ies pe unde am intrat. Flăcăul crapă de nerăbdare. Mă apropii de urechea lui şi îi şoptesc persuasiv şi sacadat: "du-te acasă, bibicule! fata nu vrea să vină afară! cică-i ostenită! că ieri a învăţat şi a scris tare! şi te roagă să vii deseară!"... Să tot scriu madrigale!
Demult, când crapă oul şi metafora de ger Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
