Îl căutăm cu lumânarea! şi ziua, şi noaptea, continuu! poate-l găsim! poate-l salvăm! să fie, aşa, măcar de leac! să fie, aşa, măcar de sămânţă! unii habar n-au ce căutăm! alţii cred că am luat-o printre vişini, că am dat în dambla! să fie sănătoşi, dar nu credem că sunt! noi nu ne oprim, nu ne lăsăm de căutat, chiar dacă nimeni nu ni se (mai) alătură în acest de/mers implacabil, aproape absurd!... Şi căutăm, şi căutăm! şi nu aflăm nici o urmă de el! oare de ce nu a lăsat un semn că a fost odată?!... că n-o să mai fie!?... că în zadar consumăm lumânările!?... Şi, lumânare după lumânare, timpul hohoteşte printre colţurile neantului, hohoteşte cinic: "nu vedeţi că pierdeţi timpul? nu mai pierdeţi timpul! e mai bine să folosiţi lumânările în scopuri/terapii matrimoniale, bisericeşti, sepulcrale! şi e mult mai bine să rostiţi un adio! şi să stricaţi o lumânare în memoria lui, nu în căutarea lui! aici, în acest loc, nu a putut să mai reziste! aici şi acum, uitaţi-vă, este locul şi timpul şi vremea pierzaniei, dezmăţului, desfrâului, destrăbălării, obedienţei şi umilinţei la picioarele lăcomiei, în braţele nesimţirii, supt ultima simfonie a păsărilor care, iată, pleacă fluturând mărturisirea că nu se mai întorc niciodată! aici (în acest cartier, în acest oraş, în această ţară) s-a cuibărit diavolul şi prostia, ofensiva criminală, defensiva grotescă, ura nejustificată, triumful efemer al ignoranţei, indiferenţa egală cu excesul de zel, convingerea stupidă că degringolada şi vacarmul pot domni în de-a pururi dacă discipolii nenumăraţi şi tembeli ai decadenţei şi inculturii smulg lacătele cumsecădeniei şi bat cuie în lumină!"...
Nu, nu putem abandona ideea noastră! nu putem aşeza râsul sardonic al timpului pe treapta principiilor existenţiale! credem că-i mai corect să nădăjduim, să aducem în ajutor chiar şi lumina lumânărilor de altădată, când fiecare punea inima şi sufletul întru desăvârşirea bunului simţ şi a bunului gust pe pământ!...
Şi hohotul timpului se aude din nou: "pierdeţi timpul! v-am spus că pierdeţi timpul! degeaba credeţi în mitul lui Diogene! ce căuta el (şi ce căutaţi voi) nu mai există! sunteţi chiori, dacă mai speraţi!"...
Sigur că da: nu suntem cel care locuia în butoi şi căuta cu lampa un om în mijlocul zilei... dar suntem urmaşii celui care nu rezistă să nu privească (peste umăr) pentru a-şi vedea iubita (în fiecare zi) chiar dacă doamnei Persefona îi creează repulsie lira lui Orfeu!
